29.05.2017

INTERVIU CU UN TRAINER PENTRU PĂRINȚI: Cum ne împărțim între rolul de părinte, viaţa profesională şi grijile permanente?

  •    
  • Pin It

Părinții ar trebui să fie modele pentru copiii lor, însă nimeni nu ne învață meseria de părinte considerată, pe bună dreptate, cea mai grea meserie din lume. Rolul nostru de părinte este cu atât mai greu cu cât trebuie să găsim echilibrul între acest rol și celelalte. Psihoterapeutul Nicoleta Albert a declarat, într-un interviu pentru Jurnalistii.ro, că pentru a găsi acest echilibru am putea să ne imaginăm viața ca pe o scenă de teatru pentru că în acest mod ne va fi mai ușor să conștientizăm rolurile pe care le avem în fiecare moment din zi. Nicoleta Albert ne-a mai vorbit și despre cum se cultivă o relație sănătoasă părinte-copil și părinte-educator, dar și despre riscurile de a supraevalua sau, din contra, de a critica în exces un copil. De asemenea, în interviul de mai jos vei afla dacă și cum își poți da seama dacă dascălul copilului tău este potrivit.

Jurnalistii.ro: Titulatura dumneavoastră de pe blog este de Trainer pentru rolurile tale. Ce înseamnă mai exact?

Nicoleta Albert: Este o alegere pe care am făcut-o odată cu exerciţiile în care îmi clarificam rolurile mele şi care este relaţia mea cu ele. Dacă ne gândim fiecare, zilnic, avem roluri diferite: angajat, angajator, mamă, tată, fiică, fiu, profesionist, soră, frate, apartenent la un anumit grup, vecin, femeie, bărbat etc..

Când am lansat blogul am rugat un grup de cunoscuţi să îmi spună care sunt temele de interes pentru ei. În topul alegerilor a fost  următoarea temă: cum să mă adaptez optim şi la rolul de mama, soţie, profesionist, om modern în zilele noastre? Cum să mă împart între rolul de părinte, viaţă profesională şi grijile permanente? Evident, sunt şi alte roluri foarte importante, însă acestea au fost temele care au venit mai mult către mine. Situaţia este personalizată şi diferită. Nu cred în reţete universal-valabile și de aceea organizez workshopuri cu un număr redus de participanţi: ca să se poată crea o dinamică, să exerseze fiecare şi să primească oglinzi de la celălalt participant.

Revenind la roluri, cel mai mult mă ajută să îmi aduc aminte de fiecare dată în ce rol mă aflu, din ce rol răspund. Provocarea este când acestea interferează: trebuia să fiu acasă şi a trebuit să rămân la birou sau invers. Aici, repet, diferă de la caz la caz. Dar ca să rămânem cu ceva după ce închei acest răspuns mă gândesc că m-ar ajuta să consider viaţa ca o scenă şi fiecare întâlnire cu cineva sau cu o situaţie ca pe o scenă de teatru: se întâmplă acum – joacă! Cum joc? Depinde ce înseamnă rolul respectiv pentru mine şi care sunt resursele mele.

Sunt cu copilul meu 10 minute sau o oră: mă uit în ochii lui şi sunt acolo cu toată prezenţa mea. Sunt cu soţul, soţia, partenerul, partenera: ne acordăm acele momente. Sunt la serviciu: am un rol acolo. Şi tot aşa. Mă ajut dacă periodic caut să văd cum stau cu distribuţia: cum mă simt cu fiecare rol, eu actorul, şi care sunt resursele de care am nevoie.

Sunteţi mama a 4 copii, însă sunt mame care abia fac faţă unui singur copil. Există vreo metodă specială prin care să putem astâmpăra un copil care este de nestăpânit?

Da, sunt mama a patru copii de 1 an, 4, 9 şi 18 ani. Adresându-mă părinţilor, spun inevitabil că şi eu sunt mamă. Ce nu doresc să fac însă ca trainer sau ca blogger şi mai ales ca psiholog este să aduc experienţe personale în discuţie. Am văzut bloggeri sau public speakeri, traineri care au făcut din experienţa personală aproape un brand. Nu judec de ce se întâmplă lucrul acesta, pot să spun de ce nu procedez eu astfel: consider că este riscant. Cum îmi este mie ca părinte nu îţi este ţie; un copil se creşte într-un fel când eşti mamă singură, într-un fel în cuplu; resursele mele sunt unele, ale tale, altele; copilul meu este într-un fel, al tău într-un fel.

Poţi să ai 3, 5 copii şi lucrurile să funcţioneze în nişte parametri optimi şi să ai un singur copil şi să resimţi că este solicitant. Depinde de energia, de resursele fiecăruia şi de situaţia fiecăruia. Să nu uităm cât de importante sunt situaţiile de viaţă. Vorbesc cu părinţi care au copii cu probleme grave de sănătate, cu familii care trec prin crize financiare, depresia unuia dintre părinţi, separare, deces, dependenţe. De asta spun că e riscant să vin cu exemplul personal dacă vreau să ajut cu adevărat pe cineva să îşi găsească propriile resurse. Da, experienţa bogată de viaţă de părinte trăită mă ajută să fiu aproape, să înţeleg. Mai departe este vorba despre pregătirea profesională când lucrezi cu părinţii. Multe informaţii generate în masă sunt bune dacă au rol de conştientizare, dar dacă vin cu reţete de-a gata, părerea mea este că sunt periculoase. Pot să ofer variante şi alternative, dar nu să pun conţinut de la mine în mintea părintelui.

Deci răspunsul cu copilul „neastâmpărat” (am pus ghilimele şi revin asupra lor) este la fiecare acasă: în relaţia cu el, în modelul de relaţie de acasă, din exterior, poate într-o emoţie nerostită, poate într-o lipsă de ceva sau într-un preaplin.
De ce ghilimele? În momentul în care spunem neastâmpărat, gras, slab, olimpic, obraznic, cuminte etc.riscăm să lăsăm o amprentă, o etichetă. Nimeni nu este 100% într-un fel.

Cum putem cunoaşte ce abilităţi are un copil, cui ne ne adresăm şi care este vârsta  ideală pentru a face acest pas important?

Aici salut în mod deosebit faptul că întrebaţi „cui”mă adresez. Diferite abilităţi se formează la diferite vârste. Dacă mă întrebaţi pe mine fiecare copil merită să fie lăsat să experimenteze diverse activităţi extraşcolare. Ştiu că sunt părinţi care îşi conduc copiii încă de la vârste fragede către sport, activităţi. Este foarte bine, dar când copilul este impins către performanţă aici e de verificat cu un psiholog specializat care să îi evalueze capacităţile în raport cu cerinţele. Ar fi de preferat ca şi părinţii să fie consiliaţi adecvat.

Am întâlnit părinţi care trăiesc prin acele performanţe: „mergem la antrenament”, „avem campionat”. Nu! Este despre copil. Sunt două vieţi şi două persoane diferite chiar dacă tu îţi doreşti pentru copilul tău o imagine trofeu.

De ce oare? Bine, cei care sunt în această situație, de cele mai multe ori, vor spune că nu fac din copil un trofeu. Aşa că e nevoie să vedem care este obiectivul descoperii acestor abilităţi. Cel mai adecvat rămâne să îmi ajut copilul să le descopere. Va alege el. Dar, repet, dacă din oricare  motiv se întâmplă să meargă către performanţă şi să îi fie împinse limitele e nevoie de o evaluare specializată. Părintele să se adreseze unui psiholog care lucrează cu copii de vârsta respectivă.

Cei mai mulţi părinţi obişnuiesc să-şi ridice copiii pe un piedestal şi pierd din vedere atitudini şi gesturi ale celor mici care trebuie corectate. Un astfel de copil, aflat într-o colectivitate, poate avea o influenţă negativă asupra celorlalţi copii?

În mod natural, un părinte sănătos îşi supraestimează copilul. Acum, cum arătăm lucrul acesta raportanadu-ne la felul nostru de a fi părinte şi de a înţelege cum este potrivit. Extremele nu ajută, din punctul meu de vedere: nici pedeapsa, nici supraestimarea. Cred  în varianta în care aleg calea sinceră de a-mi însoţi copilul în viaţă. Dar pentru asta e nevoie să fiu eu asumat: să îmi văd şi lucrurile bune şi lucrurile de îndreptat.

Dacă se întâmplă ca un părinte să fie critic în exces sau supraevaluator e de verificat ce anume proiectează asupra propriului copil, ce este de lucrat la el ca om înainte de a fi părinte.

Îmi încurajez copilul, îmi susţin copilul şi îl însoţesc să vadă consecinţe ale comportamentelor. Ex: „Dacă țipi îţi faci rău şi nici nu ne înţelegem”.

Legat de colectivitate, acolo vin copii diferiţi din familii diferite. Cam aşa este şi la locul de muncă şi pe stradă şi în online, nu? Aşa va fi şi când copilul meu creşte. Ce pot să fac pe partea mea: să îmi încurajez copilul să se poarte el adecvat şi să nu accepte să fie jignit, lovit sau denigrat. Aici lucrurile sunt şi în grija famiilor care trimit copiii la şcoală. Dacă vreţi să vorbim cu „cărţile pe masă” legat de şcoală, oare este o preocupare îmbunătăţirea relaţiilor ( elevi – elevi; elevi – profesori, profesori- părinţi) la nivel de învăţământ de masă? Sau adunăm constatări? Am întâlnit şi învăţători, diriginţi care ajută prin atitudinea pe care o au la o bună relaţie a grupului de elevi, dar, din păcate, nu este o reglementare oficială. De aceea, de multe ori, când apar situaţii de comportament care nu se încadrează în cerinţele şcolii, părinţii se contrazic pe principii diferite de educaţie sau se mută ping-pongul şi între profesori şi părinţi. La noi e cheia: adulţii -părinţi şi profesori.

Cum ne dăm seama dacă dascălul este potrivit pentru copilul nostru?

Provocatoare întrebare. O accept. Dacă ne ducem pe tărâmul învăţământului de masă vom vorbi mult şi nu ştiu pe cine ajută. Ştim: există oameni între oameni, profesori între profesori. Ca în aproape toate domeniile. Dar când aceşti oameni interacţionează cu copilul meu, ba chiar câteva ore pe zi lucrurile sunt diferite. Am întâlnit părinţi care se uită la profesor, învăţător că la o entitate care nu trebuie analizată. Am întâlnit părinţi care vorbesc adesea denigrator la adresa profesorilor sau a unor profesori.

Am întâlnit însă şi părinţi care nu ştiu cum să se poarte în privinţa dascălului: să zic ce gândesc sau să nu zic; să accept sau să nu accept. Ce pot să fac şi ţine de mine? Pentru că un educator, învăţător îl pot alege, poate, în funcţie de compatibilitatea cu copilul, dar de la gimnaziu în sus?

Pentru că pe celălalt nu îl pot schimba şi şcoală mai are mult de îmbunătăţit, iată câteva variante care ţin de mine:

– mă programez la acele “ore de consiliere” când simt că am ceva de aflat sau de împărtăşit în legătură cu copilul meu ( până acum nu am întâlnit învăţător sau diriginte cu intenţii sănătoase care să refuze dacă îi vorbeşti politicos şi să stabiliţi de comun acord ora). Lucrul acesta ajută la crearea unei bune comunicări cu Doamna, Domnul şi copilul meu va observă lucrul acesta şi îl modelează.

– dacă se întâmplă să fiu chemat / chemată la şcoală e de preferat să merg – profesorul poate să considere o lipsa de interes din partea ta dacă nu mergi şi copilul tău observă lucrul acesta şi îl modelează.

–am curaj să împărtăşesc situaţii din familia mea (mai ales dacă simt că Învăţătorul, Profesorul este empatic şi iubeşte copiii). Aceste situaţii pot fi: apariţia unui frate, soră, divorţ, deces, perioade sau situaţii mai dificile. În felul acesta îi dai încredere Învăţătorului / Profesorului să îţi împărtăşească la rândul său şi cum îl vede pe copilul tău la şcoală, altfel decât de FB, B, 5 sau 10: mai vesel, mai puţin vesel, prietenos, retras, îndrăzneţ, activ sau dezinteresat. Am grijă ca lucrul acesta să se întâmple între 4 ochi, de preferat 6, când toţi ochii sunt acolo pentru copil: mama, tată, învăţătorul / profesorul.

–dacă simt că nu vreau să se vorbească despre copilul meu de faţă cu alţi părinţi comunic lucrul acesta. Sunt cadre didactice care au adaptat această reglementare, altele nu. În felul acesta voi primi mai autentic “oglinda” copilului meu de la şcoală. Chiar dacă nu seamănă cu cea de acasă îmi dau voie să ascult care este percepţia Învăţătorului / Profesorului. Îmi amintesc că eu mă aflu în acea discuţie pentru copilul meu, nu ca să schimb pe cineva. Vreau să cunosc părerile din exterior pentru că aceeaşi părere este proiectată şi asupra lui la clasa şi poate îmi explic de ce merge sau nu cu plăcere la şcoală. Învăţ să îmi ajut copilul  după ce am aceste informaţii.

–dacă Profesorul / Învăţătorul din faţă mea nu este pe placul meu sau cred că abordarea lui este greşită caut să descopăr care este cadrul de referinţă în care copilul petrece 4 – 6 ore şi să iau ulterior decizii obiective. Pot să las lucrurile aşa dacă fac o evaluare şi îmi da pe plus ( căci 100% nu ştiu dacă e bine să sper când vorbim despre oameni, cum nici noi nu putem fi părinţi perfecţi). Dacă totuşi consider că se petrec lucruri care împiedică evoluţia copilului meu în sens pozitiv la şcoală, ba mai mult, i se încalcă drepturile sau i se neglijează drepturile, îmi adun energia, reursele şi pornesc un demers echilibrat: înştiinţez politicos profesorul, dirigintele, directorul şcolii, Inspectorat etc.., dar după ce mă asigur că acest lucru nu afectează bună desfăşurare a orelor. Trebuie să fie ceva de “nelăsat aşa” ca să merite scrisori la Inspectorat pentru că am văzut şi sesizări care puteau fi rezolvate la nivel de clasa / şcoală, dar care au fost amplificate şi trimise la Inspectorat, lucru care afectează atmosfera din clasa, la modul general: nu toţi profesorii, învăţătorii au puterea de a nu se lăsa afectaţi la nivel uman, dar despre sistem şi proceduri sau profesori între profesori am promis că nu vorbim acum. Revenim la noi. Mai există şi varianta să schimb şcoală. Evaluez ce este mai benefic pentru copilul meu şi dacă simt că am nevoie de ajutor specializat ca să iau decizia adecvată, nu îl ocolesc. E despre copil, nu despre “dreptatea”mea.

–particip la şedinţele cu părinţii chiar dacă şedinţele pot fi mai constructive sau mai eficiente….fac ce ţine de mine şi comunic dacă simt că nu se ajunge la concluzii clare şi nu se coordonează discuţia…dacă mă simt pregătit să o spun “lucrat”, dacă nu, mai bine mă scuz politicos, dar nu mă cert fiindcă sunt părinţi care spun acasă că mama lui X sau Y “s-a certat” şi copilul meu va afla de la colegi într-o formă “nelucrată”.  Pentru copilul meu va fi important, în plus îmi dau voie să cunosc şi alţi părinţi, ceea ce mă ajută să aflu iar cum arată cadrul de referinţă din jurul şcolii, clasei.

–vorbesc cu alţi părinţi despre mulţumirile, nemulţumirile mele dacă doresc, dar am mare grijă să nu se transforme într-un apel de la “telefonul fără fir” care se propagă distorsionat.

–comunic copilului meu opinia mea despre şcoală, învăţător, profesor, dar am grijă să nu îl demotivez sau să îmi denigrez partenerul de contract, profesorul. Îl ajut să se raporteze la Învăţător/ Profesor cA la o persoană care are de îndeplinit un rol în acele ore, prezentându-i, după vârsta lui şi nivelul de înţelegere, şi care este partea lui de contract. Îl ajut să-şi dea seama care îi sunt obiectivele.  Chiar dacă ştiu cât de importantă este abordarea cadrului didactic pe termen mediu şi lung am să las spaţiu să mă gândesc cum să îi prezint copilului elementele pozitive mai ales când ele există. Pe de altă parte, am să-mi învăţ copilul să nu rănească, dar nici să nu se lase rănit de nimeni. (mă refer şi la violenţa verbală)

–îmi ascult copilul. Îl întreb mai ales cum a fost la şcoală, cum s-a simţit la şcoală, care au fost lucrurile importante pentru el;  versus ce ai făcut la şcoală, ce note ai luat, ce a zis Doamna /Domnul, deci, ce ai făcut? Nu aţi învăţat nimic? Nu v-a predat nimic?.  ….Zi mai tare că nu aud! ( cunoaşteţi vreo persoană care face asta? Nu….toţi suntem părinţi model.  Glumesc. Nouă ne-ar plăcea ca după serviciu să povestim la comandă şi repede câte lucruri am făcut şi să explicăm atunci şi imediat sau să ne aşezăm calm şi să spunem: am avut o zi..; azi m-am simţit…?)

Aşa că pot să creez un cadru de discuţie plăcut  în care să aflu cum este copilul meu în raport cu şcoală. Deja creat acest cadru pot să vorbesc cu copilul meu şi despre beneficiile şcolii: la ce îl ajută temele, orele, atenţia, participarea. Îi vând, practic, această acţiune ca pe un câştig pentru el, nu ca pe o corvoadă. Bineînţeles că am grijă să rămân un părinte conţinător care îi transmite şi cu vorba şi cu fapta: sunt aici….îţi respect efortul, te încurajez să înveţi, nu te compar cu alţi copii nici pe plus, nici pe minus- mă bucur fiindcă că eşti copilul meu aşa cum eşti.

-nu în ultimul rând, caut la mine cu adevărat: cum m-am simţit eu la şcoală şi ce simt eu pentru şcoală? Oare răspunsul la întrebarea asta îmi invadează aşteptările în legătură cu relaţia copilului meu cu şcoală?

(FOTO: arhiva personală)


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

Alina Boghiceanu
?


Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *