25.04.2017

Statul cui? Cum apare manipularea

  •    
  • Pin It

În prima jumătate a anilor 1970, pe timpul coacerii unei noi ordini mondiale, ordine care a dus, printre altele, la includerea Chinei în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite și la semnarea Actului final de la Helsinki, s-a luat, informal, în discuție și rolul statului. În această discuție informală, comuniștii români conducători au părut interesați mai mult de soarta statului-națiune. Treizeci de ani mai târziu, aveam să aflu că aceasta nu era o preocupare românească, ci una cominternistă, deoarece și frații moldoveni, sovietici la acea vreme, tot de stat erau preocupați. Și tot de importanța strategică a națiunii, ca valoare existențială supremă, fuseseră pătrunși și ei, ca și noi, românii.

De ce? Pentru că, fără stat, iar statul fără națiune, comuniștii conducători își pierdeau complet relevanța. Ba, am putea spune, dispăreau automat din orice configurare a societății globale, în care guvernele și granițele nu mai erau determinante în relațiile interumane.

Dacă ar fi să comparăm atitudinile comuniste de atunci cu atitudinile liberale de atunci, referitoare la stat, am putea observa că, în accepțiune liberală, statul contează atâta vreme cât este benefic publicului care îl locuiește. Indiferent dacă acel public este omogen etnic sau cultural, ori este diversificat. Și care își spune națiune doar pentru că este locuitor al acelui stat anume.

În accepțiune comunistă, însă, statul contează în sine, iar publicul este dator să fie benefic statului. Această datorie fiind justificată de faptul că statul este forma organizată a națiunii, ca exclusivitate etnică și culturală. Adică, fără stat, ar pieri și națiunea, cu toate valorile sale, dobândite istoric prin sacrificii și sângele străbunilor.

Sistemul comunist de state s-a prăbușit în sine, acum mai bine de un sfert de secol. Odată cu dispariția sa, au dispărut și majoritatea principiilor și normelor comuniste de organizare statală, dintre care, unele fuseseră adoptate și de Occident, pentru a acomoda partea de public cu afiliație ideologică de sorginte comunistă din propriile state. Ceea ce a dus la adoptarea aproape generală a conceptului liberal de stat și la diminuarea, până la irelevanță, a statului în multe dintre aspectele vieții publicului locuitor. A apărut Uniunea Europeană așa cum o știm astăzi, a apărut un spațiu comun  Schengen, au dispărut multe monede naționale și a apărut euro, s-au dezmembrat două state federale comuniste și au apărut o mulțime de state noi, de factură liberală, cu o mare diversitate etnică și culturală.

Doar sârbo-croații au găsit de cuviință să se războiască între ei, în numele ideii de stat națiune, atunci când a fost să se dezmebreze federația iugoslavă. Război inutil, de altfel, deoarece ideea asta nu a fost suficient de profundă, ca să poată să fie apărată cu succes, cu armele. Inutil ca rezultate, dar extrem de scump în vieți omenești nevinovate, pierdute doar pentru că victimele erau de o anumită etnie sau de o anumită religie. Comuniștii sârbi dovedind cât de superficială a fost pretenția lor că statul este, dacă nu determinant, măcar mai important decât publicul care îl locuiește.

Discuția despre stat nu s-a reluat însă, nici măcar la nivel informal. De ce? Pentru că nu s-a reluat nici discuția despre o nouă ordine mondială. Toată lumea așteaptă încă să vadă cum este cu globalizarea. Fenomen care ia forma unui val, cu creșteri și descreșteri succesive.

Asta nu înseamnă că subiectul nu trebuie adus în atenția publicului. Și nu doar în dezbaterile publice, în formele de socializare noi sau clasice, ar trebui discutate statul și națiunea. Ci chiar și la școală. Ori în cercetarea științifică formală. De ce? Pentru câteva motive.

Deși a trecut atât de mult timp de la dispariția regimurilor comuniste, nici până astăzi nu s-a făcut critica guvernării comuniste. Mai ales în ceea ce privește seturile de concepte teoretice și de instrumente de propagare a acestor concepte în mentalul colectiv. Între acestea se află și conceptul de stat națiune. Concept lipsit de culoare ideologică, dacă este să îl privim din perspectivă istorică. Dar, așa cum spuneam, un concept corupt de comuniști, pentru a-și putea justifica relevanța lor în societate. Ca guvernanți. Ca determinanți ai bunăstării publice.

Atâta vreme cât școala și știința nu au o contribuție reală la formarea publicului ca cetățeni, ca suverani în democrație, ca stăpâni de drept ai statului și ca elementele constitutive ale națiunii, nu ne putem aștepta ca acest public să aibă vreo percepție, ca să nu mai vorbim despre vreo atitudine privind statul său. Publicul neinstruit în acest subiect al materiei va păstra mentalitatea comunistă privind statul. Ceea ce creează disfuncții evidente și ușor observabile și astăzi, în preferințele politice naționale.

Percepția publică, difuză sau chiar neformată, privind statul și națiunea favorizează manipularea strategică. Pe teme esențiale. Observăm cum se păstrează și se insistă pe idei care justifică decizii guvernamentale eminamente defavorabile publicului. Cum este ideea de sacrificiu individual, pentru apărarea statului. Ca valoare națională supremă. Sau cum este, la extrema cealaltă, ideea de separare a statului de cetățean. În care statul e una și publicul este alta. Cele două entități complet separate intersectându-se doar la patru sau cinci ani, cu ocazia alegerilor generale sau prezidențiale.

Asemenea idei lasă nesancționate de opinia publică decizii guvernamentale cum sunt cele legate de infrastructura strategică, de regionalizare, de repartiția resurselor pe zone de dezvoltare durabilă și multe altele, în condițiile în care aceste decizii sunt luate mai ales, dacă nu chiar exclusiv pentru satisfacerea nevoilor clienților politici. Din țară și, mai ales, din afara ei.

Asfel încât publicul românesc nu a aflat nici până astăzi că statul România este relevant pentru el doar atâta vreme cât îi este benefic lui, publicului. Desigur, instinctiv, neconceptualizat, publicul român știe asta. Dacă nu în totalitatea sa, măcar milioanele de români care s-au dus în alte state, ce le sunt  lor mai benefice decât le este România, ne-au lăsat să vedem că știu asta, chiar fără să înțeleagă al cui este statul România.

Textul a apărut inițial pe blogul lui Hari Bucur-Marcu


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

Hari Bucur-Marcu
Hari Bucur-Marcu este expert în securitate națională. În anii anteriori, a fost Associate Senior Fellow pentru politica de apărare la Centrul de la Geneva pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate (DCAF), consilier în Ministerul Afacerilor Externe pentru înființarea Centrului de Reconstrucție Post-Conflict, coordonatorul academic al Centrului de Studii NATO din București, ofițer responsabil cu aspectele miliare ale NATO și alte funcții în Armata României. De la trecerea în rezervă în primăvara anului 2003, Hari Bucur-Marcu și-a consolidat reputația de expert internațional în problemele edificării instituțiilor de apărare, politicilor de apărare și alianțelor militare, în special NATO, precum și reformei sectorului de securitate.


Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *