161 de ani de la Unirea Principatelor Române. Un prim pas pentru făurirea României Moderne

-


Unirea de la 24 ianuarie 1859 (Mica Unire) a reprezentat înainte de toate un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, o primă etapă în crearea statului unitar român modern, sub domnia colonelului Alexandru Ioan Cuza.

 

Prima etapă în realizarea unirii Principatelor Române a început odată cu încetarea protectoratului Rusiei asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, după înfrângerea suferită în războiul Crimeii (1853-1856) şi a reîmpărţirii  sferelor de influenţă la Congresul de la Paris din 1856 (13/25 februarie-18/30 martie). În tratatul semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea, ca în Principatele Române, locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman şi Regatul Sardiniei), cu menţinerea suzeranităţii otomane. Totodată,

Astfel, Imperiul Otoman se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât, totodată, convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări. Constituit la Iaşi, în februarie 1857, ″Comitetul Electoral al Unirii″ a fixat la 1/13 martie un program politic, preconizând unirea Principatelor într-un singur stat, neutru şi autonom, în frunte cu un prinţ străin (şi domnie ereditară), adunare reprezentativă, garanţia colectivă a puterilor europene.

De asemenea, s-a înfiinţat şi la Bucureşti, la 3/15 martie 1857, „⁣Comitetul Central al Unirii”⁣, organ de conducere al partidei naţionale muntene care şi-a fixat un program asemănător cu acela al unioniştilor din Moldova. Chemaţi să se pronunţe în problema unirii, mari şi mici proprietari, deputaţi orăşeni şi ţărani reuniţi la Adunările ad-hoc din Moldova şi din Ţara Românească, au dat un răspuns pozitiv prin cele două Rezoluţii aproape identice votate în Moldova la 7/19 octombrie 1857, iar în Ţara Românească la 8/20 octombrie 1857, în care cereau: autonomia şi neutralitatea celor două Principate şi unirea lor într-un singur stat cu numele de România; prinţ străin, ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei; neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat; guvern reprezentativ şi constituţional, Adunarea obştească cu putere legislativă, garantarea colectivă a celor şapte puteri.

Convenţia de la Paris, actul internaţional, şi, totodată, nou statut fundamental al Principatelor, a fost semnat în ultima zi a Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman) de la Paris (10/22 mai-7/19 august 1858).

Potrivit reglementărilor acestuia, cele două ţări menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub ″garanţia colectivă″ a puterilor urmau ″⁣să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi″⁣ purtând denumirea de ″⁣Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei″⁣, separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe. Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia centrală nou instituită, comună Principatelor. Domnul urma să fie ales în fiecare ţară ″pe viaţă″⁣. Comisia centrală şi Curtea de Casaţie urmau a fi comune celor două ţări, iar armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, apropia pe români de momentul realizării unificării celor două principate.

Kogălniceanu a mizat pe dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza

În Moldova, lucrările Adunării elective au fost deschise pe 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, fiind validate mandatele a 55 de deputaţi. În seara zilei de 3/15 ianuarie 1859, s-au întrunit pentru a se pune de acord asupra persoanei candidatului comun. După mai multe ore de dezbateri, a fost propusă candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost acceptată în unanimitate de deputaţi. Adunarea electivă s-a întrunit la 5/17 ianuarie 1859, pentru a-l alege pe domn, prin vot deschis. Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea voturilor celor 48 de deputaţi prezenţi.

În acest context, Mihail Kogălniceanu a subliniat importanţa actului care se săvârşise: „Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră – i-a spus el lui Alexandru Ioan Cuza – am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou. Fii dar omul epocii … fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi Domnii au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni”.

În Ţara Românească, alegerile pentru Adunarea electivă s-au desfăşurat între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859, în care conservatorii au obţinut 46 din cele 72 de mandate existente. Lucrările Adunării elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie 1859 într-o atmosferă incendiară.

În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul ″Concordia″⁣ din Bucureşti unde, atât deputaţii majorităţii conservatoare cât şi cei ai Partidei naţionale căutau o soluţie. La propunerea lui Dimitrie Grigore Ghica a fost adoptată soluţia dublei alegeri, reprezentând cea mai bună cale pentru depăşirea impasului. Astfel, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu, în numele Partidei naţionale, a cerut o şedinţă secretă în cadrul căreia a pledat în favoarea principiului Unirii şi subliniind legalitatea actului, în conformitate cu „spiritul Convenţiei”⁣ a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti.

Deputaţii au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniţi în sala de şedinţe au trecut la vot, cei 64 de deputaţi consacrându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. S-a realizat astfel unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenţiei de la Paris, naţiunea română a obţinut victorie importantă în realizarea statului modern român. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la Bucureşti, la 8/20 februarie 1859, unde a fost primit cu mult entuziasm.

La 1/13 aprilie 1859, în cadrul Conferinţei de la Paris a reprezentanţilor Puterilor garante (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Prusia şi Regatul Sardiniei) a fost recunoscută de jure alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite.

Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din zona Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol. Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În anul 1835, îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840. La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca) (fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

În timpul Revoluţiei de la 1848, Cuza a fost o prezenţă extrem de activă. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. A participat şi la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale, adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

Citeşte şi:

Cine este noul prim-ministru al Rusiei?


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.