„Accesul la modulul psihopedagogic poate fi condiționat de un examen”. Interviu cu Daniela Vișoianu (Federația Coaliția pentru Educație)

-


Sectorul Educației ar fi trebuit reformat astfel încât puținii copii și tineri care mai sunt în țară să ajungă să facă munci calificate, cu valoare adăugată mare, susține, într-un interviu pentru Jurnaliștii.ro, Daniela Vișoianu, președintele Federației Coaliția pentru Educație, o organizație care are ca temă de advocacy transformarea modului de formare, inițială și continuă, a profesorilor din România.

Jurnaliștii.ro: Școala românească se află într-o degringoladă din cauza lipsei unei reforme sau există ceva mai profund de atât?

Daniela Vișoianu: Școala românească duce lipsă de asumare și curaj. Unii spun că școala face parte din societate, nu are cum să fie diferită. Funcția școlii este însă cea de ghid pentru dezvoltare, pentru un viitor, posibil mai bun. Mare parte din acuzațiile care i se aduc – că este depășită de vremuri, că nu se modernizează, pot avea ca explicație fix faptul că și-a abandonat misiunea istorică. Însă școala este personalizată prin oamenii ei, iar aceștia nu își mai asumă misiunea de formare a caracterului. Școala e bine atunci când profesia didactică este o profesie dorită, căutată, pe care o pot practica doar cei mai buni dintre noi.

Ce ar trebui reformat urgent în acest domeniu și de ce credeți că lucrurile se mișcă atât de greu?

La începutul anilor ’90, școala avea un corp profesional stabil, bine format inițial, destul de riguros selectat. Profesia didactică era căutată pentru că puteai avea un post într-un mediu de lucru non-industrial, posibil în orașe. Cei care erau profesori la țară erau, de regulă, localnici. Demografia României era controlată de stat, numărul de elevi nu varia foarte mult de la un an la altul, iar problema posturilor, a catedrelor nu era o problemă. Ba chiar, pentru intelectualii României, cei care dădeau semne de „gândire liberă”, exista pedeapsa comunistă a trimiterii la catedră, la țară.

Modul în care trăim valoarea „libertate” este diferit pentru fiecare și presupune învățare – dezvățare – reînvățare. În România ultimilor treizeci de ani, totul a fost de învățat, aproape de la zero. În școlile comuniste nu era încurajată formarea caracterului, nu se vorbea despre integritate, alegeri personale. Sistemul avea nevoie pe atunci de oameni docili, dispuși să colaboreze, inclusiv cu serviciile de securitate. Copiii aveau mărturii mai degrabă indirecte despre ce înseamnă un profesor de calitate, un model, un om care trăiește valorile pe care le predică. Ori, când valorile sunt doar o iluzie, procese ca meritocrația sunt lipsite de direcție. De aici și cumpărarea de posturi, transferuri lipsite de integritate, diplome fără acoperire, cultura aproape generalizată a plagiatului. Peste toate acestea trebuie să suprapunem sărăcia anilor post ’95 și până la aderare, cel puțin. Nevoia de supraviețuire a fost un filtru de selecție aspru cu sectorul de educație – foarte puțini dintre cei buni au ales să (mai) fie profesori.

În ce mod credeți că și-a pus amprenta asupra învățământului numărul mare de miniștri care se tot perindă prin fruntea ministerului?

Sigur, numărul mare de miniștri poate fi una dintre cauze. Dar mai degrabă este „explicația la îndemână”. Și în alte țări europene miniștrii de la educație rezistă puțin. Cele două sectoare, de educație și sănătate, generează știri cu potențial de demisie/demitere în aproape fiecare săptămână.

Clasa politică, în ansamblul ei, poartă responsabilitatea pentru lipsa de direcție a acestui sector. Eu am un narativ preferat pe tema aceasta. Tot demografia, ce să îi faci…

Suntem una dintre puținele țări care a intervenit prin politică de stat în controlul natalității. Orice intervenție produce consecințe. Una dintre consecințele Decretului 770 din 1966 este o generație mult mai numeroasă, care în acest moment se află în muncă. E o generație cu seturi de competențe valoroase, neafectată de lipsă de productivitate. Această generație, cei care au acum 40+, până în 52 de ani, susține financiar derapajele statului, refuzul de modernizare, menținerea statu-quo-ului. Statul își gestionează prost procesele, dar există suficiente venituri, încă, pentru ca lipsa de reforme profunde să nu ne ducă în faliment generalizat.

Sectorul educației ar fi trebuit reformat din nevoia ca acești puțini copii și tineri care mai sunt în țară să ajungă să facă munci calificate, cu valoare adăugată mare. Liderii politici actuali, de până acum, mulți dintre ei, fac parte dintr-o generație care nu resimte în niciun fel teama pentru ziua de mâine. Ori au deja pensii speciale, ori au găsit „combinații” care să le asigure un viitor sigur. De ce s-ar fi complicat cu măsuri nepopulare pentru educația unor copii care nu au cum, în mintea lor, să le influențeze viitorul?

Presa relatează intens despre derapajele dascălilor. Cum ajunge o învățătoare să folosească un spray lacrimogen pentru a-i „disciplina” pe elevi? Este vorba despre blazare?

În opinia mea, este vorba despre absența filtrelor de intrare. Voi păstra firul temei demografice. Numărul mic de elevi (pentru prima dată după 1990, a scăzut sub trei milioane) creează spațiu în zonele de resurse umane și buget pentru îmbunătățirea proceselor, unul dintre ele fiind managementul carierei didactice.

Accesul la modulul psihopedagogic poate fi condiționat de un examen, un filtru de intrare, care să conțină testări și proceduri de tipul celor folosite în sectorul privat.

Există și în sectorul public sisteme de filtre pentru selecția resurselor umane – mă gândesc la poliție, magistratură ș.a. De ce ar fi mai puțin important cine intră în sectorul educației? În afara acestui moment, mai există cel puțin două în care pot fi îmbunătățite procesele – mă gândesc la momentul definitivatului și la cel al titularizării. Dacă se va menține mecanismul titularizării, consider că acest moment trebuie completat, indiferent de cost, de un raport de evaluare psihocomporta-mentală realizat în cele mai potrivite condiții de calitate și integritate.

Ce mai înseamnă un dascăl bun în anul 2019?

Resursele umane pot determina, într-o măsură mult mai mare decât cheltuielile materiale, creșterea rezultatelor elevilor din România. Așa cum știți, reprezint în spațiul public Federația Coaliția pentru Educație, o organizație de organizații, care are ca temă de advocacy, transformarea modului de formare, inițială și continuă, a profesorilor din România.

Există în România mulți profesori care au știință, vor și pot să asigure învățare vizibilă tuturor elevilor cu care interacționează.

Există profesori care se reinventează cu fiecare generație, care fac eforturi permanente de a se moderniza, de a-și îmbunătăți metodele folosite astfel încât să fie potriviți învățării și dezvoltării copiilor. Aceștia sunt în toate școlile din România.

Uneori sunt izolați, alteori directorul a reușit să construiască echipe, cancelarii cu adevărat prietenoase și să multiplice, astfel, rezultatele eforturilor individuale. Oamenii aceștia au nevoie de susținere și încredere. În această zonă se manifestă parte din consecințele absenței unor miniștri care să aibă mandate mai lungi. Încă avem nevoie, ca societate, de liderul care inspiră, care are mesajele potrivite.

Personal, cred că timpurile acelea au murit, că profesorii trebuie să își asume să fie ei lideri ai comunităților de învățare din care fac parte. La Coaliția pentru Educație credem în profesorii care sunt competenți, motivați, autonomi, respectați și încurajați să învețe. Dacă ei vor fi astfel, copiii vor fi bine, noi toți vom fi bine.

Curricula are forța de a le livra elevilor competențele necesare pentru a face față pe piața locurilor de muncă?

Există două direcții majore, aproape opuse, de a ne uita, poate simplificat, la scopurile educației. Unul este al celor care cred că școala pregătește angajați pentru un anume loc de muncă. Celălalt este al celor care cred că școala pregătește cetățeni, pentru orice fel de loc de muncă. Consensul este departe, juriul încă deliberează.
Școala se termină la 16, 18 sau 22 de ani, însă învățarea nu se termină niciodată. Curriculumul este un cadru. Este viziunea adulților despre ceea ce ar trebui să învețe copiii dintr-o generație pentru al cărei viitor avem puține informații și aproape nicio certitudine. Ce înseamnă, în fond, aceste competențe? Înseamnă comportamente pe care avem prilejul să le practicăm organizat în școală, în timpul de protecție al copilăriei și susținerii familiei de origine. Modul în care ne vom comporta, adulți fiind, ne va ajuta să avem o viață de calitate.

Un curriculum fragmentat prea mult pe discipline, cu foarte, foarte puțină învățare practică nu îi poate ajuta pe elevi să devină autonomi, să fie eficienți, să fie mai degrabă orientați către soluții decât blocați în probleme.

Mulți părinți le transmit copiilor, până la optsprezece ani, că treaba lor este „să învețe, să își ia examenele”. Și, într-o dimineață, după optsprezece ani, brusc, le spun: „gata, eu mi-am făcut datoria, de-acum ești independent, autonom, să îți iei serviciu și să aduci bani în casă”. Foarte complicat pentru mintea unui tânăr, mai ales că biologic nu este sprijinit de stadiul de dezvoltare a cortexului său.

Pe scurt, e nevoie de planuri cadru, profile de absolvent, programe școlare și profesori care să asigure achiziția competențelor pentru viață, o viață de calitate. Și suntem încă departe.

Citește și:

În România, există dascăli care pot „ucide” dragostea elevilor față de școală de la clasa pregătitoare


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.