Căsătoria la români în perioada interbelică. O afacere aranjată de cuscrii sau o expresie a iubirii?

-


Căsătoria la români era controlată de Biserică, iar iubirea nu era o condiţie în perfectarea acesteia, întrucât conta zestrea şi partea financiară negociate la sânge de familiile părţilor. De cele  mai multe ori, căsătoria era aranjată din vreme între cuscrii, iar opinia viitoarei mirese nu conta întrucât la mijloc existau nişte cutume stricte păstorite de Biserică.

În perioada interbelică, căsătoria se încheia de regulă în cadrul aceluiaşi social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut moral (virginitatea miresei) şi studii (în special la oraş). Căsătoria se încheia în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin avere (dotă), statut moral (virginitatea) şi studii (mai ales la oraş). Ofiţerii nu se puteau căsătorii decât cu femei înstărite în baza ordinului emis de Ministerul de Război în anul 1927 care stipula că aceştia se putea căsătorii cu fete a căror dotă depăşea peste un milion de lei. De asemenea, legea pentru căsătoria militarilor din 9 aprilie 1931 prevedea că militarii se puteau căsători numai cu consimţământul scris al autorităţii militare superioare, după ce ambii parteneri împliniseră vârsta de 25 de ani.

Pentru obţinerea acestui acord, ofiţerii trebuiau să justifice vârsta, dota miresei şi averea personală alături de garanţiile de onorabilitate şi moralitate. Certificatul de onorabilitate era conferit de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful autorităţii locale împreună cu părinţii miresei (onorabilitate se referea la virginitatea viitoarei mirese).

De asemenea, restricţii mai existau la preoţii ortodocşi care aveau nevoie de aprobarea Episcopiei pentru căsătorie cu fete de familie bună şi cu certificat de onorabilitate. În mediul rural, fetele se căsătoreau pe la 14-15 ani, dar acest fenomen era frecvent şi-n mahalalele de la periferia oraşelor. În schimb, în familiile burgheze fetele se căsătoreau la 17-18, după terminarea pensionului sau a facultăţii, la 21-22 de ani.

Flăcăii de la ţară se căsătoreau înainte de 21 de ani când plecau în armată şi la liberare avea chiar 1-2 copii. Căsătoria se făcea după reguli stricte: mai întâi se întâlneau părinţii, care stabileau darul pentru viitorii soţi, apoi urma logodna care ţine între 1-6 luni. Dacă acordul stabilit între familii se respecta, tinerii se căsătoreau religios şi civil. Nunta era un adevărat spectacol, scria istoricul Ioan Scurtu, în Istoria Românilor în Secolul XX, Editura Paideia, 1999.

Căsătoria, o afacere închiată pe bani şi virginitate?

În înalta societate, nunta se organiza la restaurant, cu invitaţi de marcă, din partea mirelui, miresei şi a naşilor. În mahala, nunta ţinea trei zile. După ce se termina, mireasa era aşezată pe un scaun, ţinând în genunchi o oglindă în timp ce naşa îi aranja părul, iar lăutarii îi cântau de voie bună. Apoi, mireasa îi dăruia naşei o pernă şi o maramă, după care se juca beteala miresei. La ora 22.00, naşa pleca şi venea ginerica cu lăutarii pentru a schimba verighetele şi urma masa pănă după miezul nopţii.

Duminică dimineaţa ginerele trimitea naşului vestirea cununiei , iar la prânz se aşezau cu toţii la masă la mireasa acasă alături de alaiul de invitaţi. La ora 15,oo se mergea la biserică pentru cununie, şi apoi la ginerică acasă. Când ajungeau în faţa uşii, un lăutar o întreba pe socra mare ce cadou îi dăruieşte nurorii sale care răspundea aşa: „Cerul cu stelele şi un voinic frumos aşa cum şi l-a ales”. 

Apoi se juca „Hora Miresei”.În timp ce invitaţii jucau şi petreceau, mirele şi mireasa se retrăgeau pentru a face dragoste. Dacă totul fusese în regulă şi mireasa virgină, dimineaţa i se juca”Rachiul Roşu” la părinţii fetei în semn de mulţumire.

În cazul în care fata nu fusese cinstită (virgină) era pusă pe grapă împreună cu mama sa şi plimbate prin tot satul, în semn de desconsiderare pentru educaţia dată miresei. De obicei, în satele din Vechiul Regat, ruşinea ginerelui era reparată de socrul mic prin câteva pogoane de pământ sau o salbă cu galbeni. Nunta lua sfârşit după trei zile luni după amiază când se juca nuneasca şi fata intra în rândul femeilor.

La oraş, în perioada interbelică se purta „căsătoria pe încercate” care se baza pe sentimente şi nu pe avere. În mediile modeste de la oraşe, concubinajul era la modă şi acest lucru a sporit numărul copiilor nelegitimi. De asemenea, femeile din lumea bună aveau câte doi amanţi pe care îi schimbau din când în când. Cel mai comod pentru acestea era să aibă drept un amant un student pentru că acesta nu avea mofturi sau cu ordonanţa, după caz în familiile ofiţerilor.

A fi amantă în perioada interbelică nu era o ruşine, ci o mândrie pentru unele femei, întrucât îşi rezolvau mai uşor anumite proleme sociale.

Citeşte şi:

Cum trăiau ţăranii în satul românesc interbelic (II)





 



Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.