Constantin Angelescu, medicul care a reformat sistemul de învăţământ interbelic. „Şcoală cât mai multă! Şcoală cât mai bună!”

-


Constantin Angelescu a fost lider marcant al PNL (preşedintele filialei liberalilor buzoieni), chirurg de renume, profesor universitar şi reformator al școlii românești din perioada interbelică. De asemenea, acesta a mai fost şi membru de onoare al Academiei Române.

sursa foto: Eroii Romaniei Chic

Între 1901-1940, a fost deputat sau senator în toate legislaturile, iar din ianuarie 1914 a fost membru al Guvernului în repetate rânduri, după cum urmează: între 1922-1928 și 1933-1937 a fost ministrul instrucțiunii publice. Între 30 decembrie 1933 și 3 ianuarie 1934 a fost primul ministru interimar al României. A fost cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington, începând cu ianuarie 1918. După cel de-al doilea război mondial a prezidat „Asociația de prietenie Româno-Americană”.

Constantin Angelescu s-a născut la 12 iunie 1869 într-o familie de negustori din Craiova. A urmat cursurile şcolii primare „Obedeanu“ şi liceul „Carol I“. În schimb, studiile universitare le-a absolvit la Paris unde s-a specializat în chirurgie în anul 1897, printr-un doctorat.

Revenit la Bucureşti, acesta s-a angajat medic chirurg la Spitalul Filantropia, ca mai apoi să devină profesor universitar şi director al Clinicii de Chirurgie din cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti. În 1899, se căsătoreşte cu Virginia Constantinescu – Monteoru, fiica unor negustori bogaţi care deţineau o avere impresionantă pentru acea epocă: staţiunea Sărata-Monteoru, terenuri petrolifere şi bunuri imobiliare în zona Buzăului.

A intrat în politică  din ambiţie personală şi s-a înscris în PNL. Graţie averii şi pregătirii sale, Constantin Angelescu a ajuns deputat, senator, ministru al Lucrărilor Publice şi al Instrucţiunii Publice. De asemenea, acesta a fost şi ministru plenipotenţiar la Washington şi membru în Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor.

Din 1901, Angelescu a candidat în colegiul III din Buzău care a fost fieful său electoral până în 1940. Dar cea mai importantă funcţie din întreaga sa activitate politică a rămas de ministru al Instrucţiunii Publice unde s-a dovedit un continuator al reformelor iniţiate de savantul Spiru Haret. Cumulat, ministeriatul său la Instrucţiunea Publică a însumat peste 10 ani, el ocupând acest post astfel: decembrie 1918-septembrie 1919; ianuarie 1922-martie 1926; iunie 1927-noiembrie 1928 şi noiembrie 1933-ianuarie 1938.

sursa foto: radio românia actualităţi.ro

„Noile principii de lucru Sporirea educaţiunii în şcolile de toate gradele şi de toate felurile, pentru a întări pe elevi nu numai cu cunoştinţe pozitive, dar şi cu proviziune de ideal, de conştiinţă a răspunderii de iniţiativă, de disciplină pentru regularitatea şi perseverenţa în muncă”, sublinia Constantin Angelescu în proiectul său de reformă al învăţământului. În mandatele sale de cârma Instrucţiunii Publice, acesta a urmărit îndeplinirea a trei obiective majore: unificarea învăţământului, construcţia de clădiri şcolare şi ridicarea statutului cadrului didactic.

Filosofia lui Angelescu s-a centrat în jurul şcolii drept „cea dintâi şi cea mai puternică pârghie de ridicare a poporului, că şcoala trebuie să-şi dea toată silinţa de a-l pregăti pe om pentru viaţă”.

„Şcoală cât mai multă! Şcoală cât mai bună! Şcoală cât mai românească!“, a fost deviza reformei învăţământului iniţiate de Constantin Angelescu. Modelul său fusese Spiru Haret, deşi nu a putut să fie niciodată un caracter serios şi sever, precum mentorul său.

Angelescu a adaptat învăţământul interbelic la cerinţele economiei naţionale, dezvoltând cu precădere anumite ramuri din cadrul învăţământului profesional. În acest sens, acesta a propus orientarea practică a învăţământului, „pentru a produce mase mari de specialişti profesori cu minimum de cheltuială şi în timpul cel mai scurt compatibil cu pregătirea necesară“.

Noua viziune presupunea „sporirea educaţiunii în şcolile de toate gradele şi de toate felurile pentru a întări pe elevi nu numai cu cunoştinţe pozitive dar şi cu proviziune de ideal, de conştiinţă a răspunderii de iniţiativă, de disciplină pentru regularitatea şi perseverenţă în muncă”.

sursa foto: românia-actualităţi.ro

Şcoala românească era văzută ca având nevoie de trei condiţii pentru a funcţiona optim: necesitatea formării unui corp didactic de toate gradele pentru a face faţă cerinţelor culturale, nevoia de a „arunca” în viaţă specialişti şi organizarea unor instituţii pe lângă toate gradele de învăţământ profesionale, care să servească la îndrumarea practică şi în acelaşi timp ştiinţifică.

Unul dintre rezultatele acestor nevoi a fost înfiinţarea examenului de Bacalaureat în anul 1925, iar de atunci absolvirea liceului nu a mai fost niciodată la fel.

Pe de altă parte, Constantin Angelescu s-a preocupat şi de unificarea cadrului legislativ care a stat la baza reformei sale, după cum urmează: Legea învăţământului primar şi normal-primar (1924), Legea învăţământului secundar (1928), Legile învăţământului comercial şi industrial (1936) şi Legea învăţământului particular (1925).

De asemenea, acesta a mai introdus învăţământul obligatoriu de 7 ani, a limitat numărul de elevi dintr-o clasă (maxim 50 de copii la gimnaziu, respectiv maxim 40 de copii la liceu) şi a reglementat predarea în limba română a istoriei şi geografiei României, ,,în toate şcolile [particulare] de orice grad şi categorie”. Angelescu a mai refăcut şi extins numeroase şcoli astfel încât se estimează că în perioada mandatelor sale a construit peste 10.000 de şcoli în mediul rural.

Acestea erau „concepute şi executate, cu săli de clasă spaţioase, cu sală de conferinţe, teatru, cinematograf, cu baie pentru şcolari, cu locuinţă confortabilă pentru învăţător ori diriginte, într-un cuvânt cu tot dichisul pedagogic reclamat de o şcoală modernă”.

sursa foto: romania-actualitati.ro

Pentru a îndeplini acest proiect ambiţios, Angelescu a utilizat structura şi resursele Casei Şcoalelor şi mai ales pe cele ale Comitetelor Şcolare, organisme nou înfiinţate, care grupau pe lângă fiecare instituţie de învăţământ reprezentanţi ai profesorilor, ai părinţilor, foşti elevi, dar şi autorităţile şcolare locale.

Prima clădire la care Constantin Angelescu a pus piatra de temelie a fost, în 1922, şcoala primară din Gârbovi-Găvanele, comuna Zilişteanca (judeţul Buzău), iar printre edificiile care îşi datorează existenţa acestuia se numără: Sfântul Sava (Bucureşti), Iulia Haşdeu (Buzău), Mihai Viteazul (Bucureşti), Cantemir Vodă (Bucureşti), Liceul de Fete din Buzău (Colegiul Naţional Mihai Eminescu).

Pentru a impulsiona ridicarea şcolilor, Angelescu a hotărât să înfiinţeze o medalie specială, „Răsplata Muncii pentru construcţiuni şcolare”, pe care o oferea personal celor mai vrednice şi active persoane implicate în acest demers.

Una dintre consecinţele măsurilor adoptate de către Constantin Angelescu în anii în care s-a aflat la conducerea Instrucţiunii Publice a fost reducerea semnificativă a analfabetismului. Astfel, dacă în 1912 numărul ştiutorilor de carte era de 39,3% din totalul populaţiei, în 1930 această cifră atinsese 55,8%, potrivit Anuarului Statistic al României.

Pentru meritele sale, Constantin Angelescu a fost ales în 1934 membru de onoare al Academiei Române şi i s-au decernat numeroase medalii şi distincţii. Totodată, acesta a fost unul dintre fondatorii, la 11 martie 1935, a Academiei de Ştiinţe din România, pe care a condus-o până la desfiinţarea acesteia, în 1948.

Citeşte şi:

Spiru Haret, „Omul Şcolii” care a mutat reforma învăţământului din zona politică în sfera vieţii publice

 

 


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.