Contrarevoluția Franceză. De ce tulburările sociale din Franța sunt mai mult decât par

-


Actualele tulburări sociale din Franța nu sunt nici pe departe efectele unor cauze minore. Învinovățirea creșterii prețurilor la carburanți pentru declanșarea protestelor este puerilă. Acesta nu a fost decât amănuntul ce a umplut paharul răbdării francezilor, fiind de altfel foarte posibil ca lichidul revărsat să se transforme în valuri de violență pe harta întregii Europe.

Iar profeția se va împlini pentru că pur și simplu Franța, dar și Uniunea Europeană, au acumulat datorii tocmai față de ceea ce noi numim istoria universală. Pentru că ea, istoria, reprezintă până la urmă o înșiruire a acțiunilor unor lideri ce au rezolvat, mai bine sau mai rău, problemele societății.

Or Franța și Uniunea Europeană a ultimelor decenii au dus lipsa unor asemenea elite. Pur și simplu, politicienii Europei de Vest au stopat istoria pe piept, fără să știe că la sfârșitul unui astfel de meci popoarele vor pleca din tribună direct la casa de bilete. Ca să-și ia banii și viețile înapoi. Și cine va plăti pentru toate acestea? Evident, întreaga politică, așa cum o cunoaștem noi azi. Pentru că oamenii de pe străzile Parisului sunt astăzi îmbrăcăți în culorile galbene nu ale unei noi echipe favorite, ci mai degrabă ale unui nou tip de sport.

Una peste alta, evenimentele din Franța anului 2018 ne vor îndrepta spre o nouă lume, tot așa cum s-a întâmplat și cu evenimentele anului 1789.

Desigur, inacțiunea politicienilor Uniunii Europene poate avea circumstanțe atenuante. Nu poți lua azi o măsură dacă nu ai  idee despre ce se va întâmpla mâine. Ai totuși în cap o viziune, cât de vagă, despre unde trebuie să ajungi atunci când te apuci de ceva. Ai o idee despre viitor. Or problema politicenilor de azi este că din cauza hiper-avansului noilor tehnologii și a efectelor lor asupra societății, nimeni, dar absolut nimeni nu știe cum arată viitorul. Iar această stare de fapt zace ascunsă de ani de zile după perdeaua aflatului în treabă și a unui „political correctness” care ar fi trebuit să închidă gura tuturor.

Da, politicenii de azi se întâlnesc, vorbesc, dar niciunul dintre ei nu știe nici măcar cum va arăta un telefon mobil peste două decenii. Iar alte întrebări asupra viitorului sunt și mai importante. De pildă, cum va arăta peste 20 de ani China? Va fi puterea dominantă a lumii sau principalul focar de șomaj al planetei, după integrarea în fabricile de pretutindeni a noilor descoperiri din robotică? Astfel, mâna de lucru făurită din carne, nu din siliciu, va fi în viitor o binecuvântare sau o pacoste nerentabilă, întreținută de asigurări sociale? Va mai trebui deci să fim atenți la demografie sau nu? Și cum va arăta în viitor piața muncii? Dar învățământul de masă? Dar familia? Dar economia?

Problema politicenilor de azi este că, din cauza hiper-avansului noilor tehnologii și a efectelor lor asupra societății, nimeni, dar absolut nimeni nu știe cum arată viitorul.

„Planificarea este totul”, spunea cândva Eisenhower, fără să-și imagineze că, decenii mai târziu, acest lucru va fi imposibil tocmai din cauza faptului că nu știm ce vrem, pentru că nu știm unde vom merge. Iar acest lucru fără îndoială că va forța istoria să acționeze cum de puține ori o face: își va scurtcircuita lanțul de comandă, devorându-și liderii inutili. Da, o perioadă de timp de acum încolo, istoria se va construi la comanda oamenilor simpli. Nu pentru că aceștia din urmă ar avea viziune. Ci pentru că este mai simplu așa. Iar un asemenea lucru se numește corect Revoluție.

Desigur, nu ar fi lipsită de interes și întrebarea „de ce o nouă revoluție pornește din Franța iar?” Oare acest popor tinde să compenseze, prin existența unor mari revolte, inexistența unei Franțe ce ar fi putut fi mai mult decât cea pe care o știm din istorie? Parcă nu putem să ne uităm pe harta lumii și să nu apreciem ieșirile generoase ale acestui stat atât la Oceanul Atlantic cât și la Marea Mediterană, adică la cei doi pivoți lichizi în jurul cărora s-au cristalizat civilizațiile ce au stăpânit lumea ultimelor două milenii. „Cine stăpânește mările, stăpânește comerțul; cine stăpânește comerțul lumii, îi stăpânește și bogățiile și, în consecință, stăpânește lumea întreagă”, spunea cândva un mare navigator.

Ei bine, nu Franța stăpânește azi lumea, ci SUA. Iar acest ultim stat nu a preluat ștafeta dominației globale de la Paris, ci de la Londra, marinarul care a rostit fraza de mai sus fiind Sir Walter Raleigh, căpitan și corsar la ordinele Elisabetei I. Franța a fost mai mereu o putere, nu și cea mai mare, cu toate că cel puțin geografia i-ar fi permis. Oare și în acest adevăr să-și aibă originea în mod inconștient, marile frământări sociale ce izbucnesc din acest stat?

Una peste alta, evenimentele din Franța anului 2018 ne vor îndrepta spre o nouă lume, tot așa cum s-a întâmplat și cu evenimentele anului 1789. Problema este că fosta „nouă lume” nu s-a putut așeza în matca ei decât după ce tăvălugul revoluției a trecut peste o bună parte din Bătrânul Continent. Și poate că nu ar fi ridicol să credem că, de această dată, în locul Bastiliei, cea care va cădea definitiv va fi însăși Uniunea Europeană.

Mai mult decât atât, având în vedere că lumea de azi s-a născut în bună parte din focul revoluției de la 1789, ar fi exagerat să credem că suntem martorii celei mai mari ironii a istoriei, evenimentele care reneagă lumea de azi și venite din același loc, 230 de ani mai târziu, nefiind altceva decât o incredibil de întârziată Contrarevoluție Franceză?

Citește și:

Un matematician celebru desființează munca de doi ani a președintelui

Decizie istorică a Curții Europene de Justiție. Marea Britanie poate renunța unilateral la Brexit


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.