Cum trăiau românii, după Marea Unire din 1918

-


După realizarea Marii Unirii din 1918, viaţa românilor a devenit complexă şi totodată diferenţiată, în funcţie de mediul de locuire (urban sau rural), starea materială şi mentalitate. La sate s-a păstrat o lume arhaică bazată pe tradiţii, în mediul urban a câştigat modernismul în rândul burghezilor şi al intelectualilor.

 

În perioada interbelică, viaţa cotidiană a oscilat între tradiţionalism şi modernitate, scria istoricul Ioan Scurtu, în Istoria Românilor din Secolul al XX-lea, Editura Paideia, 1999.

sursa foto: adevărul.ro

Oraşul a reprezentat mediul cel mai propice dezvoltării unei vieţi moderne. Potrivit recensământului din 1930, România avea 172 de oraşe, dintre care 6 cu peste 100.000 de locuitori. Cele mai mari oraşe ale României Mari erau: Bucureşti (639.040 de locuitori), Chişinău ( 114.896 de locuitori), Cernăuţi (112.427 de locuitori), Iaşi (102.872), Cluj (100.844), Galaţi (100.611), Timişoara (91.580), Oradea (82.687), Ploieşti (79.149) şi Arad (77.181).

Cea mai puternică aglomerare urbană era la Bucureşti, capitala ţării, şi la Chişinău în contextul în care această provincie avea cel mai mic număr de locuitori stabiliţi în mediul urban. Din datele oferite de cifrele statistice rezultate în urma Recesământului din 1930, avem o medie de 21.117 de locuitori ai unui oraş din România interbelică.

Primăria a jucat un rol important în viaţa cotidiană a românilor din perioada interbelică, prin serviciile sale: Oficiul Sanitar, Oficiul Jurist-Consult, Oficiul Ingineresc, Oficiul de Accize, Oficiul Stării Civile, Contabilitatea Orăşenească, Serviciul Tehnic, Serviciul Curăţeniei Străzilor, Grădinăria Oraşului, Spitalul de Infirmi, Judecătoria comunală, Arhiva Oraşului, Uzina de Apă, Uzina de Canalizare, Uzina de Gaz, etc. Fiecare serviciu în sine acopera un sector important al vieţii cotidiene, iar prin serviciile de apă, gaz, canalizare, Primăria oferea elementele indispensabile dezvoltării civilizaţiei moderne.

Clădirile reprezentative ale oraşelor României Interbelice erau: primăria, liceul, tribunalul, teatrul, librăria, diferite monumente istorice. De asemenea, fiecare oraş avea câte două- trei bănci. De asemenea, mai existau cazărmi, internate, puşcării, aziluri de bătrăni, biserici şi mănăstiri, iar cele mai construcţii aparţineau persoanelor particulare.

sursa foto: Zu tv

În oraşele României Mari predominau clădirile cu parter. În 1921, în cele 27 de oraşe din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş predominau clădirile cu parter (96%). De pildă în Cluj, existau numai clădiri cu patru etaje.

Marile clădiri cu 7-8 etaje se aflau la Bucureşti, pe principalele bulevarde: Brătianu, Elisabeta sau Calea Victoriei. Palatul Telefoanelor era o adevărată senzaţie pentru acele timpuri, construit în 1933 după modelul arhitecturii americane. De asemenea, s-au mai construit edificii moderne, printre care amintim: Şcoala Superioară de Război, Consiliul de Miniştri, Ministerul de Interne, liceele Mihai Viteazul, Cantemir, Şincai sau Sfântul Sava.

Aşezările urbane aveau patru zone funcţionale: centrală, zona mahalalelor, zona industrială şi cea agricolă. În zona centrală, existau case înghesuite, înalte şi bine îngrijite. Casele din mahalale aveau curţi şi grădini, fiind totodată joase. În zona industrială erau fabrici şi depozite. De asemenea, aici se găseau casele muncitorilor, dar şi ale personalului tehnic superior.

Zona agricolă aparţinea atât persoanelor particulare cât şi primăriilor. Delimitările zonale nu erau stricte şi de multe ori lângă un bloc cu cinci etaje se aflau case din chirpici sărăcăcioase.

Confortul vieţii urbane era asigurat de reţeaua de apă curentă, de străzile asfaltate şi de iluminatul public. După 1918, la Bucureşti s-au extins reţelele de apă şi canalizare, cuprinzând circa 85% din totalul străzilor. În schimb, în mahalale canalizarea rămânea deficitară, iar 96% din locuinţe avea latrine în fundul curţilor care se curăţau prin vidanjare.

sursa foto: BlueRose/Fascinatia parfumului

Potrivit anchetei sanitare din 1938, din 176 de oraşe: 74 nu avea alimentare cu apă, iar 123 nu era canalizate.

Iluminatul public se realiza cu gaz aerian, iar din 1940 se folosea iluminatul electric. În Bucureşti s-a introdus din 1926 iluminatul cu reflectoare al principalelor clădiri publice şi monumente. În schimb, zonele periferice nu au beneficiat de iluminat public.

De asemenea, salubritatea a fost o mare problemă în oraşele României Mari întrucât aceasta se făcea zilnic în zonele centrale şi la două-trei zile la periferie unde cetăţenii nu manifestau o apetenţă către curăţenie.

Troleibuzele au fost introduse în 1921 la Timişoara, şi-n 1929 la Bucureşti. Un alt mijloc de transport care a fost introdus în perioada interbelică în marile oraşe a fost autobuzul. În schimb, în oraşele mici, birja a rămas principalul mijloc de transport deşi avea un preţ piperat.

Strada în oraşul românesc interbelic era un adevărat spectacol, prin introducerea firmelor luminoase: Luvru, Postăvăria, Lafaiette, Vadul Concordiei, La briciul lui Cuza, etc.

sursa foto: Ştiri TVR

Magazinele erau deschise până târziu în noapte  şi ofereau o multitudine de produse de lux, bijuterii şi haine de caşmir scump. De asemenea, vânzătorii ambulanţi erau partea vie a spectacolului străzii prin produsele pe care le aveau la vânzare.

Citiţi şi:

Avertisment dur al şefului MI6 adresat Federaţiei Ruse: „Să nu ne subestimeze”


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.