Cum trăiau ţăranii în satul românesc interbelic (II)

-


Dacă oraşul românesc în perioada interbelică  a adoptat modernismul şi valorile lumii occidentale, satul a rămas ancorat în timp, întrucât viaţa cotidiană a acestuia se desfăşura pe coordonatele tradiţionalismului.

 

La recensământul efectuat în 1930, România Mare avea 15.200 de sate cu număr mediu de 948 de locuitori, iar mărimea acestora varia de la provincie la alta. De pildă, în Oltenia satul avea o medie de 661 de locuitori, în Muntenia- 874, Dobrogea- 852, Moldova -646, Basarabia- 1382, Bucovina- 1838, Transilvania -1429, Banat- 1315 şi Crişana -Maramureş 1224.

sursa foto: flickriver.com

Clădirile principale din satul românesc erau: primăria, şcoala, cârciuma şi căminul cultural. Casele cu parter şi etaj erau o raritate în epocă, iar în Vechiul Regat şi Basarabia erau din chirpici, fiind construite în curte. În Transilvania şi Banat erau construite la stradă, iar uliţele erau pietruite.

Iluminatul public era o raritate, iar facilităţile pentru obştile săteşti lipseau cu desăvârşire. De obicei, în fiecare sat existau câţiva meşteri (croitori, dulgheri, fierari) care avea şi pământ, pe care îl lucrau împreună cu familia.

În perioada interbelică, pentru foarte mulţi ţărani, migrarea la oraş devenise un ideal: să se angajeze la o uzină, să-şi trimită fata guvernantă, baiatul la liceu, ca mai apoi să se instaleze cu toată familia în mahalele de la periferia oraşelor, scria istoricul Ioan Scurtu, în Istoria Românilor din Secolul XX, Editura Paideia, 1999.

„Unii nu au venit cu gândul în oraş de a părăsi definitiv satul, în schimb alţii au venit după un trai mai bun sau ca să îşi sporească averea. Foarte silitori şi harnici, foarte mulţi au reuşit ca în zece-cinsprezece ani să îşi sporească averea, să mai cumpere pământ. Alţii vin cu hotărâre să îşi întemeieze o familie la oraş, având instinctul sănătos al ţăranului român”, scria ziarul Universul, în iunie 1938.

Reforma agrară înfăptuită la sfârşitul primului război mondial a contribuit la îmbunătăţirea calităţii vieţii ţăranilor. Atunci, au fost expropiate: 6.008.097 hectare, din care: 3.860.372 hectare au fost distribuite în loturi individuale la ţărani; 991.697 hectare au devenit izlazuri comunale; 537.798 hectare erau pentru păduri comunale (Transilvania), iar 62.630 hectare pentru înfiinţarea a noi vetre de sat. De asemenea, prin legea păşunilor comunale din 1920 şi prin legile de reformă agrară s-a constituit circa 1.287.000 hectare de păşuni noi.

Prin aplicarea legii reformei agrare din vremea marii guvernări liberale (1922-1926) au fost împropietăriţi circa 1.393.353 capi de familie, iar lotul mediu era de 2,8 hectare.

sursa foto: identitatea românească

Prin intermediul acestei reforme, liberalii au urmărit să îi dea un caracter social şi unul naţional, prin care au uniformizat distribuţia propietăţii agrare pe întreg teritoriul României Mari. Cei mai mulţi ţărani avea loturi în folosinţă sub 5 hectare, care din păcate nu erau viabile din punct de vedere economic, ci mai de grabă utile unei agriculturi de subzistenţă.

Propietăţile agricole de până la 5 hectare au reprezentat circa 76,7%, iar suprafaţa totală deţinută de ţărani era de 32,1%

Un ţăran împropietărit avea o situaţie materială mai bună decât înainte de reforma agrară din 1921, întrucât câştiga de două ori mai bine dacă lucra prin sistemul învoielilor agricole pământul primit.  Reforma agrară a fost elementul central care a determinat modernizarea satului românesc interbelic care s-a văzut prin calitatea construcţiilor şi a lucrărilor edilitare care s-au făcut după acest moment.

Legea circulaţiei loturilor agricole a lui Ion Mihalache a ruinat ţărănimea

 

Legea Mihalache din anul 1929 a fost cea mai mare greşeală a politicienilor naţional-ţărănişti (PNŢ) întrucât au facilitat înstrăinarea loturilor primite odată cu reforma agrară şi au pauperizat foarte mulţi ţărani, ducând în colaps satul românesc interbelic. De asemenea, economiştii epocii au considerat că un lot de circa 5 hectare ar fi fost necesar unei familii de ţărani pentru a trăi decent.

sursa foto: vocea biz

Pe de altă parte, fiscalitatea excesivă (fonciirea) şi scăderea preţurilor la cereale au ţinut cumva pe loc ţărănimea care nu îşi putea permite să îşi cumpere maşini agricole moderne şi să practice o agricultură pe loturi mari. Astfel, că imediat după reforma agrară, producţia agrară a scăzut considerabil.

Datorită acestor probleme legate de fiscalitatea excesivă, numeroşi ţărani şi-au pierdut întreaga agoniseală, devenind „sclavi” la cămătari şi arendaşi ( vezi  de pildă nuvela Tănase Scatiu, de Duiliu Zamfirescu), iar problema acestora a fost rezolvată târziu în aprilie 1934, prin legea conversiunii. În schimb, oraşul interbelic nu a reuşit să absoarbă întreaga forţă de muncă de la sate în contextul în care exista o supra-populaţie agricolă ieftină şi necalificată în nicio meserie. De asemenea, acest lucru a constituit o adevărată piedică în modernizarea producţiei agricole interbelice.

Moşierul a jucat un rol important în viaţa obştilor săteşti şi după 1918 în contextul în care reuşise să îşi păstreze prin lege 100 de hectare şi conacul pe care îl vizita de câteva ori pe an. De asemenea, mulţi moşieri şi-au investit banii primiţi în urma reformei agrare în fabrici, bănci şi diferite mici afaceri. Unii dintre aceştia au abandonat definitv agricultura pentru a intra în rândurile burgheziei şi locuiau la oraş.

De asemenea, moşia însemna nobleţe şi blazon în perioada interbelică şi mulţi comercianţi şi industriaşi şi-au cumpărat moşii, care erau administrate de persoane de încredere.

După reforma agrară, au rămas 10.000 de mari propietari de pământ la care s-au adăugat 1500 de agronomi, 635 de medici veterinari şi 950 de ingineri publici. Foarte mulţi din aceşti specialişti au fost încurajaţi să se ocupe de organizarea unor ferme moderne, iar în 1937 producţia de cereale erau de trei ori mai mare decât în 1927. De asemenea, importul de maşini agricole era cu 20% mai mare decât în 1934, graţie legii pentru încurajarea şi îndrumarea agriculturii, industrializarea şi valorificarea plantelor textile din 1937.

sursa foto: historia

Cultivarea pământului cerea un volum mare de muncă şi se desfăşura pe ciclurile de cultură- semănat, prăşit, cosit, secerat.

De asemenea, la sate problema locuinţelor era mai puţin presantă. Aici, o locuinţă adăpostea o familie, dar de cele mai multe ori în aceeaşi casă locuiau buncii şi copiii căsătoriţi. În 1930, cele 14.420.718 pe rsoane locuiau la ţară în 3.232.434 clădiri, ceea ce era echivalent cu o medie de 4,5 persoane într-o casă. Calitatea caselor era scăzută.

În Transilvania, casele se construiau din piatră şi cărămidă, iar în Vechiul Regat şi Basarabia din  chirpici (paiantă). Unele case erau acoperite cu ţiglă (Ardeal), altele cu şindrilă (Moldova) şi cu paie, stuf în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea.  O casă avea 2-3 camere, iar toţi membrii familiei dormeau într-o singură încăpere. De asemenea, când era ger în încăpere mai erau găzduiţi viţelul, mielul, purceii sau cloştile cu pui.

Ferestrele nu se deschideau iarna, iar pe sobă se uscau rufele şi încălţămintea. Gunoiul se strângea în spatele uşii. Mobilierul era sărăcăcios: două paturi din scânduri, 2-3 scaune şi o măsuţă. În tindă se afla camera de zi şi cea de curat. Se gătea pe plită, pe pilostrii în ceaune şi vase de lut.

Mândria oricărui ţăran era camera de curat unde se aflau: lada de zestre, patul acoperit cu velinţe ţesute în casă, masa acoperită cu o faţă de masă de in şi scaunele pentru musafiri. Această cameră era deschisă numai la nunţi, botezuri sau înmormântări.

Iluminatul caselor de la ţară se făceau cu petrol lampant pentru că curentul electric era o raritate. Încălzirea cu lemne era o problemă întrucât nu foarte mulţi şi le permiteau şi utilizau coceni de porumb sau paie.

În anul 1929, ancheta sanitară a stabilit că din cele 3.078.820 locuinţe rurale, 1.430.257 posedau latrine în curţi, în timp ce 1.648.553 nu aveau întrucât vara se mergea în porumb, iar iarna în spatele casei.

Alături de casă se afla curtea cu şopronul pentru animale şi uneltele agricole. De casă se ocupa femeia şi fetele care găteau, ţeseau şi torceau, în timp ce bărbatul cu băieţii se ocupau de muncile din gospodărie. Vara plecau cu toţii la câmp şi se întorceau după asfinţitul soarelui.

sursa foto: cooperativag.ro

Mămăliga, alimentul de bază al ţăranului român

Alimentaţia ţăranului român era deficitară şi avea la bază porumbul, care intra în alimentaţie în proporţie de 80% în Vechiul Regat, din totalul produselor consumate. În fiecare zi, se consuma mămăligă, cu fructe, murături, ciorbe întrucât era alimentul de bază.

În Transilvania şi Banat, porumbul era mai redus în alimentaţia zilnică a ţăranilor. Consumul execesiv de porumb în alimentaţie producea frecvent epidemii de pelagră şi determina rahitism întrucât era un aliment incomplet din punct de vedere al lipsei de acizi organici esenţiali unei bune nutriţii.

În Vechiul Regat şi Basarabia, păsările şi animalele crescute în gospodărie se consumau numai la hramuri şi după Crăciun când se tăiau porcii. Cei din Transilvania consumau frecvent carne de porc, inclusiv vara: pită cu slănină şi pălincă.

sursa foto: life

Ţăranul din satul românesc interbelic era religios şi ţinea cu sfinţenie toate posturile care însumate se întindeau pe circa jumătate din anul calendaristic. Masa era servită în condiţii de igienă precară, după cum urmează: în timpul lucrului la câmp se aşeza un ştergar peste care se punea mămăliga şi castronul cu ciorbă, din care care mânca toată familia, cu linguri din lemn. Furculiţa lipsea din cadrul ustensilelor casnice folosite de ţăranul interbelic.

Citeşte şi:

Unul dintre cei mai buni miniștri ai Educației nu crede în proiectul „România Educată”. Câteva puncte slabe identificate

 

 


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.