De ce nu putem rezista Rusiei?

-


Marele om de cultură al României, academicianul Sorin Dumitrescu, arăta într-una din remarcabilele sale cărți („Tablou cu orbi”, editura Anastasia), că formele de rezistență ale românilor în timpul comunismului au fost în număr de trei. Astfel, pe lângă arhicunoscuta și controversata rezistență prin cultură, dl. academician mai adaugă și rezistența prin tradiție, precum și rezistența prin ortodoxism. Socotim că are perfectă dreptate.

Cum altfel decât rezistență s-ar putea numi acțiunea țăranului român de a porni fie și numai la colindat în ajunul oricărui Crăciun al anilor ’50, în pofida interdicției oficiale? Există deci o rezistență prin tradiție? Există! Și cum altfel poate fi definită rugăciunea femeii la sfârșitul unei zile în care comuniștii i-au confiscat pământul și trimis bărbatul la Canal? Există deci și o rezistență prin ortodoxism? Există, oricât s-ar da de-a berbeleacul năimiții ateismului de secol XXI!

Revenind la titlul nostru și având în vedere dincotro a năvălit ciuma roșie, putem afirma cât se poate de just că adevăratele arme care ne-au ținut în viață în lunga pribegie comunistă nu au fost nici armata (pe care rușii ne-au transformat-o rapid din regală în „populară”), nici serviciile de informații (pe care același stat ni le-a transformat în „Securitate”), ci cultura, tradiția și ortodoxismul românesc. Or, trebuie ținut seama: astăzi, tocmai aceste lucruri, pe care ne-am putea bizui să mai trecem un hop al istoriei, se află în primejdie de moarte.

Despre cultura românească de astăzi ne-am lămurit numai privind ce-a fost în stare să producă de Centenar. Adică nimic: un an întreg de festivaluri-de-orice, care adunate n-ar putea rezista împreună decât sub conceptul de „putem toca o căruță de bani în orice comună a României”. Concluzia este dureroasă: în general, nu mai avem astăzi o poezie mare, nu mai avem o proză mare, nu mai avem un teatru, o sculptură, o arhitectură, o cinematografie mare sau, mult mai bine zis, nu mai avem nimic din toate acestea care să se sincronizeze și cu celelate două forme de rezistență românească. Și nici nu vom putea să depășim această stare de fapt atâta vreme cât majoritatea artiștilor români de azi – în special dintre cei tineri – își propovăduiesc cu o infinită mândrie ateismul, ba și consideră că satul românesc se reduce la acel muzeu de pe malurile Herăstrăului! Să luăm pilda așa-zisei „mari” cinematografii românești contemporane: se observă limpede că majoritatea regizoriilor fac filme pentru premii, nu pentru români, și se mai si miră de ce aceștia din urmă nu le savurează „opera”!

În această ordine de idei, poate că nu ar fi greșit să analizăm acum și aici, mai pe îndelete, incidentul în care „cel mai cunoscut jurnalist din țară” l-a atacat public pe cel ce a realizat cel mai pur amestec realizat vreodată al celor trei forme de rezistență ale neamului românesc. „Eminescu a fost ateu” – a afirmat categoric „jurnalistul”, fără să se intereseze măcar că adevărata cheie a versurilor testamentare ale poetului („Nu voi sicriu bogat/ Nu-mi trebuie flamuri/ Ci-mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri”) se află în tradiția de înmormântare a călugărițelor de la mănăstirea Agafton din nordul Moldovei (unde se nevoiau tocmai trei dintre surorile mamei poetului): călugărițele sunt așezate în mormânt înfășurate doar în rogojini, fără sicriu.

Iată și ce mai scria Eminescu în 1882, ziaristului Zamfir C. Arbore de la ziarul „Românul”: „Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la „Românul”, eu de la „Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”.

Oare să nu fi știut „cel mai cunoscut jurnalist din țară” aceste informații sau acțiunea acestuia a fost una gândită pentru a ataca decisiv unitatea formelor de rezistență națională ce se află de altfel în creația oricărui mare artist al României?

Câți știu, de pildă, că inclusiv opera finală a lui Nichita Stănescu este în realitate o poezie religioasă criptată teribil, o simplă dovadă a acestui fapt fiind însăși poezia „Semn 1” din cunoscutul volum „Noduri din Semne”, ce începe cu versurile: „Plutea o floare de tei/ în lăuntrul unei gândiri abstracte”. Celor care se vor întreaba de ce Nichita nu a folosit în creația sa o frumoasă floare de cireș, de trandafir, de liliac, de iasomie sau de busuioc, le poate răspunde atât Wikipedia, cât și poetul cel atacat mai sus de „jurnalist”. Wikipedia le va răspunde că teiul este „considerat un arbore sacru”, iar poetul prin versurile „Deasupră-mi teiul SFÂNT/ Să-și scuture creanga”!

Iar dacă vom începe să discutăm și despre rezistența de azi prin tradiție, vom observa că nu mai avem pur și simplu ce zice, atâta vreme cât trăim timpuri în care însăși ideea de tradiție este considerată „politically incorrect”, toate acestea pentru ca nu cumva concepțiile, obiceiurile și datinile noastre să tulbure multiculturalismul european în care emigrantul african trebuie să se simtă ca acasă, pentru că la el acasă sunt nenorociri ce, puse cap la cap, încep din intrigile vechi de secole ale marilor puteri și în nicun caz ale României, care este pe nedrept obligată să cotizeze la plătitul oalelor sparte în urma sutelor de ani în care și-au făcut de cap imperiile coloniale.

Și parcă mai mare este amarul când tot ceea ce este corect politic, tot ceea ce „se cuvine” să spunem și să facem vine astăzi tocmai din gura și tastatura unora ce sunt urmașii direcți – la propriu! – ai cominterniștilor anilor ‘50. Mai în glumă, mai în serios, dacă serviciile de informații rusești care i-au păstorit pe părinții și bunicii lor ar ști ce părere proastă au copiii și nepoții lor despre „tradiție”, cu siguranță s-ar întrista. KGB și GRU au avut întotdeauna grijă de tradiție, mai ales de acea parte a ei cea mai puternică și practică – adică de relația directă dintre părinte și copil. Părintele are un rol hotărâtor în formarea copilului, iar rușii (și alții) mai știu și că acesta are suficientă autoritate asupra pruncului pentru a-i arăta nu doar cum se ține un creion în mână, ci și cum să urmeze „cariera” părintelui. Adică să devină agent în slujba Moscovei.

Astfel  – dacă tot a venit vorba –  poate cineva să jure că logica de mai sus nu i se poate aplica perfect lui Valter Roman, veteran al brigăzilor internaționale comuniste din Războiul Civil din Spania (1936-1939), conducător al departamentului emisiunilor în limba română de la Radio Moscova (1940), reîntors în țară în funcţia de şef al Secţiei de Propagandă al Diviziei Horia, Cloșca și Crișan (constituită din prizonieri de război români aflați în URSS, care au ales să treacă de partea inamicului – crimă de înaltă trădare pe timp de război)? L-a oprit ceva sau cineva pe Valter Roman să transmită „tradițiile” de familie și fiului său, Petre? Cine are perspicacitatea de a citi printre rânduri biografia tatălui își dă seama limpede că aceasta este strâns legată de cea a serviciilor de informații rusești.

Oare să fie vreo legătură și între sfârșitul mandatului de prim-ministru al fiului (octombrie 1991) și sfârșitul – dar mai ales haosul de la sfârșitul – Uniunii Sovietice (decembrie 1991)? Să fi fost acesta momentul în care neocomunistul român (Iliescu) a înțeles că se poate debarasa de neocomunistul internaționalist (Roman), într-un mod asemănător cu cel în care, în urma cu niște decenii, comunistul român Gheorghiu-Dej a știut să se debaraseze de comunista internaționalistă Ana Pauker?

Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece! Sute de funcții importante din România sunt astăzi deținute de fiii și nepoții celor recrutați de Moscova în trecut! Pentru unii au găsit americanii câte un pretext să-i mai tăvălească cu DNA-ul („c-așa-i în tenis!”), alții au fost tăvăliți la propriu, cei mai mulți rezistă. Aventura continuă simandicos, mulți dintre ei lucrând în… cultură și tradiții!

Aplecându-ne acum și asupra ortodoxismului ca formă de rezistență națională, e necesar să ne amintim de recentul scandal al construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Nu avem cum să nu ne gândim la faptul că Moscova adoră să i se spună și „a treia Romă”, având pretenția de a fi considerată succesoarea de drept a Imperiului Roman („prima Romă”) și a Imperiului Bizantin („a două Romă”), cu alte cuvinte să fie văzută măcar buricul ortodoxismului pe Pământ, și să nu ne întrebăm: oare cum o fi privit Moscova ridicarea unei constucții care, rivalizând prin dimensiuni cu Bazilica Sfântul Petru de la Vatican, a transformat brusc România într-un pol ortodox ce contrabalansează greutatea celui rusesc?

Oare cum o fi privit Moscova și sfințirea acestei Catedrale de către Patriarhul Constantinopolului, care tocmai ce recunoscuse cu o lună înainte o Biserică Ortodoxă independentă a Ucrainei? Bine ca s-au luat majoritatea jurnaliștilor noștri după fentele celor platiți de Moscova și, aruncând cu noroi în această construcție, au devenit idioții utili ai Kremlinului!

Și, la urma urmei, mai este cineva în această țară care știe întregul trecut al României? Chiar trăim toți cu impresia că Dancilă este o excepție în istoria noastră? Nu: excepții au fost Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul! Între ei s-au intercalat sute de alți domnitori (numai în secolul al XVI-lea, doar în Țara Românească, conducătorii s-au schimbat de 47 de ori), mulți dintre acești „necunoscuți” fiind „dăncili” în felul lor: fie proști, fie hoți, fie bețivi, leneși, avari, trădători, demenți sau, pur și simplu, criminali.

Oare cine a ținut în aceste secole întunecate aprinsă flacăra identității românești? Răspuns: Biserica Ortodoxă Română (cu toate păcatele pe care le are!), prin reprezentantul ei cât se poate de statornic de la sat – popa (care rămânea popă și când săvârșea abateri de la regulă și își lipea mâna pe vreun pahar sau vreo fustă – „Fă ce zice popa…!”).

Iar la finalul acestui paragraf, o sugestie pentru cei ce vor obiecta că portavocea Moscovei, agenția de presă Sputnik, a lăudat construcția catedralei și ortodoxismul românesc: să se informeze ce reprezintă controlul reflexiv și care este importanța sa în războiul hibrid. Pentru că în această tehnică rușii au jurnaliști pregătiți – noi, mai puțin…

Concluzie: actualele măsuri de apărare împotriva acțiunilor Rusiei sunt în realitate de suprafață, ele nefiind în legătură cu adevăratele structuri de rezistență ale neamului românesc. Aceste structuri intime, de mare profunzime, nu pot fi înțelese și accesate decât de către acei români care știu în același timp și cum se joacă o horă, și cum se face semnul crucii, și cum se privește Coloana Infinitului! Adică de acei români care înțeleg și trăiesc în tradiția, ortodoxismul și cultura poporului nostru.

Trei submarine, patru corvete, o duzină de F-16, o unitate de cyberwarfare și nițică presă controlată „de ai noștri” sunt necesare și pot face într-adevar diferența, însă pentru o zi-două, o săptămână sau o lună de luptă. Tradiția, ortodoxismul și cultura poporului român au făcut diferența pentru două mii de ani de lupte.

 


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.