Holocaustul, o lecție încă neînvățată în societatea românească. INTERVIU cu istoricul Adrian Cioflâncă

-


Marea reușită a negaționismului, dincolo de a transmite propria viziune asupra evenimentelor, este că a reușit să cultive o atmosferă de suspiciune extremă în legătură cu orice narațiune privind Holocaustul, a declarat, într-un interviu acordat Jurnaliștii.ro, istoricul Adrian Cioflâncă, membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România (CSIER), afiliat Federației Comunităților Evreiești din România.

Jurnaliștii.ro: Holocaustul a însemnat omorârea de către Germania nazistă a şase milioane de evrei în timpul celui de al doilea război mondial. Ce ar trebui să învețe fiecare națiune și cetățean din această tragedie a umanității? Cât de importantă este conștientizarea individului ca un astfel de proces de exterminare în masă să nu mai repete?

Foto: Adrian Cioflâncă / Arhiva Personală

Adrian Cioflâncă: Definiția corectă menționează Germania nazistă „și colaboratorii”, pentru că la omorârea celor aproximativ șase milioane de evrei au luat parte și state aliate, între care România. În pedagogie nu există învățare similară pentru fiecare națiune și cetățean, nici măcar în statele dictatoriale care fantasmează să disciplineze populații după același catehism secular.

Am văzut un studiu realizat de UNESCO și Institutul Georg Eckert care înregistrează disparitățile la nivel global în predarea Holocaustului – și acestea sunt semnificative. Istoria Holocaustului este predată sau comunicată diferit de la un loc la altul, de la un grup la altul, în funcție de istoria, nevoile și aprehensiunile locului. Variază și de la un profesor la altul, în funcție de gradul de înțelegere, lucru pe care l-am tot constatat la cursurile de formare cu profesorii, la care am participat în România și Republica Moldova.

România este o țară traumatizată de dictaturi, care au ocupat peste jumătate din secolul XX al istoriei noastre naționale. Spun în paranteză: se uită adesea că dictatura este o formă de război civil cu aparență de pace socială. Noi povestim dictatura ca „noi împotriva regimului”, dar perversitatea dictaturii este că transformă totul într-o confruntare „noi-cu-noi”.

Post-1989, nevoile noastre erau legate, în primul rând, de democratizare. Comisia Wiesel și progresele României în asumarea Holocaustului au apărut în perioada intrării în NATO și UE, când cuvântul cheie era „democratizare”. În aceeași perioadă, a funcționat Comisia Tismăneanu. S-au înființat institute, centre universitare, programe masterale, granturi pentru cercetarea ambelor tragedii, s-au deschis arhive, s-au dezvoltat programe educaționale, creative.

Din același motiv, memoria comunismului a mers – pentru o scurtă perioadă, după o lungă separare – umăr la umăr cu memoria Holocaustului. În ultimii ani, a apărut o nouă nevoie, odată cu resurgența xenofobiei, a resentimentului și extremismului în Europa și peste tot în lume. Distanța dintre vorbă și acțiune violentă este parcursă din ce în ce mai des. Sper ca discursul pedagogic să se adapteze rapid noilor provocări. În rest, există nenumărate alte abordări ale educației pe tema Holocaustului: ca reflecție despre modernizare, Iluminism, revoluție, naționalism și scientism, despre deriva lumii civilizate, despre natura umană și transformarea oamenilor obișnuiți în bestii; ca parte a cursurilor despre drepturile omului sau ca exercițiu preventiv.

Unele abordări insistă asupra criminalilor și complicilor; altele, mai puține, se concentrează pe soarta victimelor și atitudinea martorilor pasivi. Uneori, Holocaustul este privit ca fenomen unic, alteori este încadrat într-un efort comparativ.  

România a fost parte, în timpul celui de al doilea război mondial, în Holocaust și acest lucru este dovedit prin sute de documente de arhivă. Aș vrea să precizați etapele și personajele cheie ale statului român care au fost implicate în operațiunea de exterminare în masă a evreilor și rromilor. Care este numărul exact al evreilor și rromilor care au pierit în lagărele de exterminare naziste din România?

Nu aș vrea să facem din acest interviu un curs pe tema Holocaustului. Datele de bază există la îndemână, și în biblioteci, dar și pe Internet, acolo unde lumea se așteaptă, comod, să găsească tot ce înseamnă cunoaștere. Raportul Comisiei Wiesel este disponibil pe net. Toate librăriile mari vând cărți pe această temă. Faptul că de la istoricii Holocaustului se așteaptă mereu să expună „lecții” pentru umanitate spune multe despre tulburarea morală extraordinară pe care a produs-o tragedia evreilor.

Stupefacția în fața atrocității este atât de mare, chiar la decenii distanță de evenimente, încât pornim mereu de la zero, de la întrebări de bază din sfera lui „Cum a fost posibil?”. Trebuie să admitem că asimilarea cunoștințelor în acest domeniu nu este ușoară, din mai multe motive. Expunerea la amănunte despre atrocități și reprezentări explicite ale suferinței este potențial traumatizantă, pentru că ne agresează sensibilitatea și pune sub presiune cadrele imaginației.

Este inconfortabilă și pentru diferite paliere ale identității de grup, contrazicând imaginea cultivată despre sine în condițiile în care educația de stat selectează, de obicei, elementele flatante și disculpante din istoria națională. Dar dincolo de toate acestea, refuzul de a cunoaște este profund problematic, mai ales când implică intelectuali, profesori, istorici chiar. Sondajele din ultimii zece ani nu înregistrează progrese semnificative ale cunoașterii pe tema Holocaustului. Există doar progrese în materie de recunoaștere. Bine, putem vorbi și despre calitatea actului de recunoaștere, de vreme ce comemorarea Holocaustului de către politicieni este marcată de rutinizare, formalism sau ceea ce profesoara de la CEU Andrea Peto numește „facadism”.

Sondajele arată toate o mare zonă obscură, de peste 50%, în care se găsesc laolaltă ignoranța și necunoașterea din cauza lipsei informațiilor sau a lipsei interesului. O parte din deficitul de cunoaștere poate fi pus pe seama crizei educației. Cu refuzul activ de a cunoaște am o problemă.

Marea reușită a negaționismului, dincolo de a transmite propria viziune asupra evenimentelor, este că a reușit să cultive o atmosferă de suspiciune extremă în legătură cu orice narațiune privind Holocaustul.

Nimic nu pare clar. Până și cunoașterea științifică pare imposibilă. Ești întrebat până la exasperare: „Deci câți au murit până la urmă?”; „Chiar așa s-au întâmplat lucrurile?”; „Și sigur evreii nu aveau nici o vină?”.  Când primesc întrebări de acest fel, care ori mă trimit la ABC-ul subiectului, ori trădează suspiciune dincolo de nedumerirea rațională, întreb și eu de ce respectivul nu merge la bibliotecă să afle, de ce nu cumpără vreo carte sau, măcar, de ce nu caută pe Google. Interesul se cam termină după consumarea dialogului din cauza ideii aberante că adevărul despre Holocaust nu se află prin efort individual, ci ți se bagă în cap. Sau nu.

Care au fost premisele care au condus la apariția antisemitismului în România? Pe ce s-a fundamentat acest curent ideologic în perioada interbelică? Care sunt principalii teoreticieni din spațiul românesc ai antisemitismului?

Iarăși, încerc să evit didactica subiectului. Pot să spun doar că știm extrem de puține despre perioada interbelică, o perioadă blamată în timpul regimului comunist și mitologizată în anii ’90. Frecvența extraordinară a incidentelor antisemite, relevată de documente și cercetări care nu au fost încă asimilate de cunoașterea publică, arată că Holocaustul are o „preistorie” despre care nu am discutat destul.

Această preistorie duce până la mijlocul secolului XIX, în momentul creării statului modern român. Figura intelectuală care însoțește cea mai mare parte a acestei istorii este A.C. Cuza. Dacă ne uităm atent, așa zisa „problemă evreiască”, adică dezbaterea legată de drepturile cetățenești ale evreilor și statutul lor în societatea românească, apare în toate momentele cheie ale istoriei noastre moderne. Este consubstanțială istoriei moderne.

Statul român modern s-a profilat prin raportare la problema evreiască. Luați, spre verificare, dezbaterile parlamentare din orice an de după 1866 și veți vedea istoria uitată a acestei obsesii. Or noi astăzi studiem istoria evreilor ca o istorie separată și minoră, ca o istorie a marginaliilor, ceea ce produce o distorsionare inadmisibilă a trecutului.

Documentele din arhive ne arată foarte clar că statul român a fost părtaș alături de Germania Nazistă în operațiunile de exterminare a populației de origine evreiască. Cum explicați că încă mai există în societatea românească un puternic curent al negării acestor crime?

Una este ce știu câțiva istorici, alta este ceea ce învață oamenii la școală sau văd la televizor, găsesc pe internet și aud de la apropiați. Negaționismul are și el o preistorie, care este încă mai consistentă decât perioada de asumare. Încă din secolul XIX, odată cu fiecare episod de violență antisemită, vedem construindu-se, în discursul politic sau jurnalistic, strategii de minimalizare sau distorsionare a ceea ce s-a întâmplat. Extragerea istoriei evreilor din istoria națională a fost rezultatul acelorași strategii.

După atrocitățile Holocaustului, s-au depus mai multe straturi narative peste ceea ce s-a întâmplat, vreo șase după cum au ieșit la numărătoare într-o conferință pe care am ținut-o la CEU, recent. Fiecare din aceste straturi, începând cu antisemitismul oficial din timpul lui Antonescu, care descria agresiunea împotriva evreilor ca un act de apărare, continuând cu tabu-ul ideologic din perioada Dej și neo-naționalismul perioadei Ceaușescu, și terminând cu negaționismul forjat în anii ’90, a lăsat urme în discursul de astăzi.

Perioadele de abordare deschisă, cinstită, profesionistă au fost scurte: 1944-1947 și după 2004. Deci era imposibil să se întâmple minuni. Deja, din cauza atmosferei internaționale, fereastra de oportunitate pare a se îngusta. Sună pesimist? Da, așa e!

De ce statul român post-decembrist a recunoscut ”timid” abia în 2004 Holocaustul prin adoptarea Raportului Elie Wiesel? De unde atâta ura îndreptată încă împotriva evreilor?

Am explicat, a existat o moștenire narativă a cărei inerție am simțit-o în anii ’90. Arhivele s-au deschis gradual, timid. Dosarele cele mai importante, cele conținând documentația proceselor criminalilor de război, au fost preluate de SRI de la Securitate în anii ’90. Atunci, istorici sau instituții au primit acces limitat la ele.

United States Holocaust Memorial Museum a primit copii după documente și primele cărți importante au fost scrise pe baza microfilmelor de la Washington. După 2000, a început transferul către CNSAS, dosarele devenind accesibile pentru toată lumea. Deci nu e vorba doar de ură.

Cunoașterea ia timp. Cultura secretului, cultura fricii, naționalismul, birocrația, ignoranța și-au jucat fiecare rolul.

Populismul, extremismul și ultra-naționalismul aproape că au renăscut în societatea românească grație unor politicieni inconștienți. În acest context, cum se explică profanarea cimitirului evreiesc de la Huși și lipsa de reacție a statului român?

Am fost la Huși după devastarea cimitirului și am rămas șocat de furia distructivă dezlănțuită asupra monumentelor funerare. M-a revoltat sugestia făcută de primarul localității, care a dat vina pe vânt. L-am confruntat când l-am întâlnit. Apoi m-am mirat de concluzia Poliției, care a dat vina pe niște minori.

Și n-ar fi trebuit să mă mir pentru că am publicat un text despre devastările de cimitire evreiești în anii ’70-’80, bazat pe material de arhivă, și, invariabil, minori au fost găsiți vinovați pentru distrugeri și profanări elaborate. Extremismul contemporan a învățat să disimuleze, ascunzându-și cu mare abilitate intențiile. Dacă vom căuta mărcile radicalismului așa cum erau expuse în cărțile din anii ’50-’90, nu vom depista noul extremism. Dacă îl căutăm la margine, iarăși nu-l găsim, pentru că parazitează mainstream-ul.

Conform majorității evaluărilor, România încă stă bine în context regional, dar la fel de adevărat este că învață cu rapiditate din șmecheriile altora. Un exemplu nefast, în această privință, este Ungaria lui Orban. Profesoara budapestană Andrea Peto, pe care am pomenit-o înainte, a prezentat o simptomatologie foarte interesantă a histrionismului naționalist al lui Orban, întemeietor al unui regim de tip „polipor”, care parazitează democrația și UE. Pentru a-și înșela criticii, liderul maghiar a îmbrăcat haina filosemitismului, servind agenda naționalistă printr-o serie de gesturi publice care sunt aparent în memoria victimelor Holocaustului.

Astfel, în ultimii ani a fost declanșată o potemkiniadă a comemorărilor și ceremoniilor, a căror frecvență, stridență și găunoșenie ajung să enerveze, provocând reacții contrare smereniei și respectului pentru victime. Au fost ridicate muzee, memoriale și statui dedicate memoriei celui de-al doilea război mondial, care transmit insidios mesaje contrare celor clamate, în favoarea nostalgicilor extremismului. Vina pentru toate atrocitățile este aruncată asupra Germaniei naziste, iar națiunea maghiară este victimizată. Memoria evreilor este deiudaizată și secularizată. Dublul discurs și formalismul sunt la mare trecere.

Sfera publică a fost invadată de intervenții ale unor falși specialiști și ale unor false organizații evreiești reprezentative. Memoria Holocaustului a fost deprofesionalizată și dezintelectualizată. Și așa mai departe.

La 30 de ani de la revoluția română din decembrie 1989, societatea românească a învățat esența lecției Holocaustului sau încă preferă să adopte teoria negaționismului?

Istoria se repetă, dar nu se repetă niciodată la fel. Să nu ne facem iluzii că lumea învață prea multe din nenorociri. Iar ce învață nu este întotdeauna folositor. E la fel ca în lumea militară. Când este inventat un radar performant sunt puse imediat la punct tehnici de a-l evita. Sau ca în biologie. Micro-organismele suferă mutații pentru a supraviețui tratamentelor tot mai performante.

Extremismul are o mare capacitate de adaptare și de hibridare. Se transformă în dictatură simulând democrația, folosindu-se de democrație. Încă suntem într-o perioadă în care anticorpii democratici funcționează, cu forțe interne și sprijin occidental.

Dar trebuie să fim atenți. Se întâmplă des ca decesul să intervină nu pentru că afecțiunea a fost provocată de factori intratabili, ci pentru că agresiunea asupra corpului sănătos a venit din prea multe direcții deodată.

Citește și:

Cât de profundă e spălarea pe creier a unor jurnaliști

 


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.