Istoria contrafactuală a președintelui Iohannis

-


Istoria contrafactuală este o formă a istoriografiei care încearcă să răspundă la întrebări de tipul „Ce s-ar fi întâmplat dacă?”. Istoria contrafactuală caută să exploreze istoria și incidențele istorice prin extrapolarea unei linii a timpului în care anumite evenimente istorice de anvergură nu s-ar fi întâmplat sau ar fi avut un rezultat diferit de acela care este actualmente cunoscut. Având în vedere numeroșii părerologi care acuză actualul președinte al Romaniei de pasivitate în timpul primului său mandat, dar mai ales având în vedere că mai sunt câteva zile până la turul doi al alegerilor prezidențiale, poate că n-ar fi rău să-l luăm pe „dacă” în brațe, pentru a analiza acum, după cinci ani, ce ar fi putut face în plus președintele Iohannis.

Este evident că tot acest exercițiu de imaginație nu poate porni decât de la momentul 11 decembrie 2016, când PSD + ALDE au obținut majoritatea parlamentară (50,4% Senat și 51,2% Camera Deputaților). Acestor date deosebit de grave li se adaugă și rezultatele obținute de către PSD și ALDE la alegerile locale din  5 iunie 2016: 43,8%, obținând și 29 dintre președințiile de consilii județene.

Desigur, mulți afirmă că mandatul prezidențial nu a început în 2016, ci în 21 decembrie 2014. Perfect adevărat, însă nu trebuie să trecem cu vederea și perioada de acomodare a unui fost primar cu funcția mult mai complexă de preşedinte al unei țări, lucru valabil oriunde în lume. Până la urmă, și mult mai vizibilul și agresivul președinte Traian Băsescu, fost ministru, apoi primar al Bucureștilor, a avut nevoie la început de o perioadă de acomodare în scaunul de la Cotroceni, ieșirile publice ale acestuia de la nivelului anilor 2004/2005 fiind cu totul diferite de cele de mai târziu.

Nevoia de acomodare nu numai cu fotoliul prezidențial, dar și cu lumea înaltă a politicii de la București ar putea fi o explicație a eșecurilor politice pe care Iohannis le-a încasat în primii săi doi ani de activitate. Astfel, chiar dacă din punct de vedere legal președintele trebuie să fie independent politic, Iohannis n-a avut suficientă experiență pentru a face în așa fel încât PNL-ul din perioada 2014-2016 să nu pară un partid orfan de lider, fapt care s-a tradus prin rezultate dezastruoase pentru această formaţiune politică la alegerile amintite mai sus. Sau, cine știe, poate că îngrijorat de imaginea predecesorului său în funcția de președinte, Traian Băsescu  (acuzat printre altele și de un prea mare partizanat politic, necorespunzător cu funcția pe care o deținea), Iohannis a ales să se distanțeze de PNL periculos de mult pentru vitalitatea acestui partid. Cert este faptul că Iohannis de după momentul 2016 a fost unul cu totul diferit de cel de dinaintea sa.

Revenind la acest moment, observăm că de aici încolo Iohannis devine mai ofensiv, chiar dacă mulți încă îl mai consideră, după trei ani dramatici de luptă împotriva PSD, un președinte pasiv sau, mai rău, unul care a făcut blat cu acest partid pentru a-și înnoi mandatul.

Pentru a lămuri mai mult lucrurile, să ne întoarcem în data de 30 decembrie 2016, când dl. Grindeanu a fost desemnat premier de către președinte. Mulți uită azi că aceasta a fost a doua propunere a PSD, după cea a lui Sevil Shhaideh, căreia președintele i s-a opus pentru a transmite mesajul său de opoziție față de PSD.

Se pune așadar întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă Iohannis ar fi fost politicianul agresiv pe care și-l doresc astăzi toți și s-ar fi opus și desemnării lui Grindeanu? S-ar fi întâmplat din două una:

  • PSD ar fi improvizat o bază constituțională pentru suspendarea președintelui (avea și majoritate parlamentară pentru așa ceva), iar apoi, la referendumul pentru demiterea Președintelui, mașinăria de vot a PSD probabil că l-ar fi anihilat pe Iohannis. Apoi, cu PNL la pământ, România ar fi avut de atunci încolo un preşedinte de la PSD.
  • Și doi: Iohannis l-ar fi respins pe Grindeanu, președintele având dreptul constituțional de a propune ce prim-ministru dorește. Or acest drept ar fi fost amendat imediat de un parlament format în majoritate din PSD și ALDE și s-ar fi ajuns sigur, după a doua prounere a președintelui nevalidată de Parlament, la alegeri anticipate. Asta pentru că ghici cu cine ar fi votat cei care votaseră PSD cu câteva săptămâni în urmă, acum și mai înfuriați că „străinul” Iohannis nu le validează dorința politică exprimată la urnă. Cel mai probabil, dacă alegerile anticipate s-ar fi întâmplat atunci, PSD ar fi obținut un scor și mai mare. Ceea ce este lesne de înțeles că nu ar fi fost în interesul României. Iar mai devreme sau mai târziu s-ar fi ajuns tot la desemnarea unui premier de la PSD, ori la suspendarea președintelui.

Această judecată a fost valabilă și la formarea guvernelor Tudose și Dăncilă. Iohannis a urmărit răbdător (dar și pe răbdarea noastră, într-adevăr!) erodarea treptată a forței PSD și ALDE din Parlamentul României, de la monstruozitatea de peste 50% în 2016, până în zilele noastre, când PSD a intrat pur și simplu în opoziție.

Iată, așadar, cum puțină joacă de-a istoria contrafactuală invalidează perfect suspiciunile tuturor celor care acuză actualul președinte al României de pasivitate. Pur și simplu, mânați de dorința de a recupera cât mai rapid democrația ținută captivă de deceniile de dominație comunistă, nu mai avem istețimea de a înțelege că lucrurile bune li se întâmplă doar celor care așteaptă.

 

Citește și:

Fake news, arma meschină a PSD-ului pentru relegitimarea Vioricăi Dăncilă. INTERVIU cu sociologul Nicolae Ţîbrigan

De ce este mandatul lui Iohannis un succes pentru România în politica externă

Replica deputatului comunităţii evreieşti pentru Olguţa Vasilescu


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.