Istorii Secrete. Cum s-a folosit Ceauşescu de Securitate şi Miliţie în Africa la începutul anilor ’70. INTERVIU cu istoricul Bogdan Ranteş

-


Nicolae Ceauşescu a consolidat colaborarea pe linie de Securitate şi MAI cu statele din Africa în primăvara anului 1972, iar cel mai elocvent exemplu în acest sens este al primul ambasador român într-un stat african (Guineea, numit în 1961), fostul general Gheorghe ”Gogu” Popescu, unul din întemeietorii Securității, care fusese trecut în rezervă și transformat în diplomat, a declarat, într-un interviu, acordat Jurnaliştii.ro, istoricul Bogdan Ranteş. De asemenea, acesta a publicat lucrarea „Relaţiile României cu State din Africa Ecuatorială şi de Vest (1960-1974)” în 2018.

 

sursa foto: Bogdan Ranteş/ Arhiva Personală

Jurnaliştii.ro: Care au fost statele din Africa Ecuatorială și de Vest cu care România a avut relații strânse la nivelul Ministerului de Interne și al serviciilor secrete? Când au început concret acestea să funcţioneze?

Bogdan Ranteş: Relațiile României cu statele din acea regiune au început în prima parte a anilor 1960, iar la început acestea erau mai mult simbolice. Acestea constau în efectuarea de vizite reciproce și ajutorarea statelor africane de către români.Ulterior, ele au evoluat și s-au exins în mai multe domenii precum economia, cultura sau educația.

La nivelul celor două structuri de represiune menționate în întrebarea dumneavoastră, interesul pentru această parte a Africii a apărut abia la începutul anilor 1970, mai exact după turneul efectuat de Nicolae Ceaușescu în mai multe state din Africa, în intervalul martie-aprilie 1972.

Informațiile despre relațiile de la acest nivel sunt foarte puține și se găsesc în Arhiva CNSAS, iar asta a dus la o foarte mică expunere a acestui subiect în spațiul public. Revenind la întrebare, țările cu care au fost stabilite astfel de relații erau Republica Populară Congo (Brazzaville) a cărei conducere era cea mai apropiată de comunism, din punct de vedere ideologic, și Republica Africa Centrală, acest lucru datorându-se prieteniei dintre conducătorul acesteia, Jean Bedel Bokassa, și dictatorul român Nicolae Ceaușescu.

În finalul răspunsului mai trebuie menționat faptul că Securitatea a intrat în contact cu realitățile africane încă de la început. Astfel, o mare parte din funcționarii care lucrau în noile ambasade deschise la începutul anilor 1960 în Guineea și Ghana, care asigurau legăturile și cu celelalte state din zonă, aveau legături strânse cu serviciul secret.

Cel mai elocvent exemplu în acest sens este al primul ambasador român într-un stat african (Guineea, numit în 1961) care era nimeni altul decât fostul general Gheorghe ”Gogu” Popescu, unul din întemeietorii Securității, care fusese trecut în rezervă și transformat în diplomat

În Africa, Nicolae Ceauşescu s-a apropiat foarte mult de R.P.Congo în colaborarea sa politico-ideologică cu liderii comunişti din regiune. La nivel de Securitate şi MAI, aş vrea să îmi punctaţi etapele relaţiilor româno-congoleze din prima jumătate a anilor 1970?

Relațiile dintre cele două țări în domeniile sus-menționate au început încă din luna februarie a anului 1972, atunci când o delegație a Partidului Congolez al Muncii a efectuat o vizită la Bucureşti. Aceasta a avut și un scop secret, mai exact solicitarea unui ajutor militar constând în echipament de toate tipurile, inclusiv armament, și în trimiterea unor specialiști români pentru instruirea unor trupe congoleze de poliție și securitate a statului.

În acest sens, oficialii africani au solicitat ajutoare în valoare de 60. 808.096 lei, iar statul român a aprobat oferirea unor ajutoare în valoare de 7.962.750 lei, trimiterea 6-8 ofițeri de securitate și din structura MAI în Congo pentru pregătirea cadrelor și primirea în România a unor cadre ale statului african pentru a fi pregătiți în structurile Securității.

De asemenea, se mai propunea invitarea în România a unei delegații militare congoleze în vederea stabilirii tuturor detaliilor tehnice și prezența unui reprezentant al armatei români în delegația română care urma să plece în turneul prin mai multe state africane. Aceste informații au reieşit din mai multe documente aflate în Arhiva CNSAS și Arhivele Naționale.

O parte din aceste solicitări au fost acceptate, astfel încât oficialii congolezi au anunțat partea română că urmau să trimită la specializare un prim lot de cinci cadre, care au sosit în România în luna decembrie a anului 1973. Acestea urmau să efectueze un stagiu de pregătire cu o durată cuprinsă între 6 luni și un an.

În același timp, în urma unor consultări cu Ministerul Educației și Învățământului din Republica Socialistă Română, s-a stabilit ca aceștia să urmeze în paralel și cursurile fără frecvență ale Facultății de Drept din București. În luna octombrie a anului 1973 au început să apară probleme cu cei 5 studenți congolezi care urmau Școala de Ofițeri a MAI.

Încă de la sosirea în România aceștia au dat dovadă de indisciplină și neprofesionalism. Astfel, inițial, congolezii urmau să efectueze un stagiu de aproximativ 7 luni în România, însă au solicitat ulterior încadrarea în cursurile normale a Școlii militare de ofițeri din cadrul MAI cu o durată de trei ani.

Oficialii români au aprobat acest lucru numai după ce au avut acordul omologilor din statul african. Dar, după primul an de studii, au solicitat renunțarea la absolvirea întregului ciclu de studii și participarea la cursuri speciale, care să conțină doar elemente de securitate și  poliție, adică exact cum propuseseră inițial oficialii români.

Motivul acestei schimbări a fost legat de faptul că studenții congolezi erau nevoiți să urmeze foarte multe cursuri de drept românesc, care nu le erau de niciun folos, legislația din Congo fiind realizată după modelul francez. 

În acest context, oficialii români au cerut părerea congolezilor, care au răspuns prin însuși președintele țării, comandantul Marien Ngouabi. Acesta a trimis o scrisoare ministrului român al Afacerilor Interne, în care considera că nu era oportun să li se modifice programa de studii, stabilind ca ei să urmeze în continuare cursurile de trei ani ale Școlii de ofițeri de securitate, iar ulterior să fie înscriși la Facultatea de Drept din București pentru încă doi ani.

De asemenea, dictatorul african mai preciza în scrisoare faptul că urma să trimită la specializare în România încă un lot de 10 militari și polițiști congolezi, care să studieze în aceleași condiții. Singura diferență era legată de cei care făceau parte din armata congoleză, care urmau să studieze la Școala de ofițeri de infanterie din cadrul Ministerului Apărării Naționale român. Inițial, studenții congolezi s-au revoltat la auzul acestor vești, iar cu susținerea ambasadorului Eugene Mankou au refuzat să mai participe la cursuri, au părăsit Școala Militară și s-au stabilit în sediul ambasadei.

Reprezentantul statului african i-a dezinformat apoi pe oficialii din țara sa, trimițând un raport în care susținea că studenții ar fi fost de fapt alungați din Școală de către români. În acest context, au avut loc mai multe întâlniri între oficiali ai MAI, ambasadorul congolez și cei cinci studenți în urma cărora aceștia din urmă au fost convinși să se întoarcă la cursuri în luna noiembrie.

Situația a fost pe deplin lămurită în urma unei vizite în R.P. Congo a generalului Nicolae Doicaru, prim-adjunctul ministrului Afacerilor Interne de la începutul lunii decembrie 1973. În urma unei întrevederi avute cu președintele Ngouabi, acesta a înțeles situația apărută, principalul vinovat fiind găsit ambasadorul Mankou, care întârzia cu informările și relata distorsionat faptele. De altfel, președintele congolez s-a angajat să schimbe în cel mai scurt timp ambasadorul său de la București.

În ceea ce-i privea pe studenții congolezi, președintele Ngouabi a fost ferm, menținându-și părerea exprimată și în scrisoarea trimisă lui Emil Bobu, ca aceștia să urmeze integral cursurile Școlii de ofițeri de securitate a MAI. De asemenea, dictatorul african i-a mai spus lui Doicaru că aceștia vor fi atent monitorizați spre a fi evitate posibilele acte de indisciplină din partea lor.

Oficialii congolezi au continuat să trimită cadre care să studieze în școlile militare românești, numărul acestora ajungând la 24 la sfârșitul anului 1974.

Dar cu Republica Africa Centrală au existat asemenea colaborări militare şi de spionaj, ținând cont de apropierea dintre Ceaușescu și Bokassa?

 Într-adevăr, în acest caz relațiile au reprezentat mai mult o ambiție a lui Ceaușescu de a-și consolida prietenia cu Bokassa. Acestea au fost mult mai intense și presărate cu momente ce țin mai degrabă de filmele cu spioni decât cu relațiile internaționale.

Spre exemplu, primele contacte între cele două state la nivelul Ministerelor de Interne au avut loc în luna iulie a anului 1972, atunci când o delegație a Mișcării Evoluției Sociale din Africa Neagră (MESAN), partidul unic al statului african, a efectuat o vizită la Bucureşti. Oficial aceasta era condusă de o femeie care era vicepreședintele acestui partid, însă printre oficialii africani se afla, ca simplu membru, și Jean Louis Psimhis care era ministrul de interne al Republicii Africa Centrală și adevăratul conducător al delegației. Cu alte cuvinte vizita delegației MESAN a fost de fapt o vizită sub acoperire a ministrului centrafrican în România.

Potrivit unor documente din Arhiva CNSAS, înainte de plecare, Psimhis a avut o convorbire cu ambasadorul român de la Bangui, fostul general de securitate Gheorghe Popescu, în care îi solicita o întrevedere cu omologul său român Ion Stănescu, în vederea colaborării dintre cele două state la nivelul ministerelor de interne, la solicitarea președintelui Bokassa.

Conform unei telegrame redactate de Gheorghe Popescu, ministrul african dorea să-i solicite celui român ajutorul în rezolvarea a trei probleme importante în viziunea sa. Prima dintre acestea se referea la dotarea trupelor MAI centrafrican cu arme și materiale din România.

Celelalte două solicitări se refereau la trimiterea unor consilieri români, unul pentru ministru și mai mulți pentru reorganizarea școlii de poliție din Bangui, deoarece se considera că metodele de poliție franceză nu mai corespundeau în care se afla atunci Republica Africa Centrală.

O altă solicitare, secundară de data aceasta, făcea referire la trimiterea unor cadre spre a fi formate în România, contra cost.

Pe durata vizitei a fost propus și un protocol de cooperare între Ministerele de Interne ale celor două state. Conform unui proiect aflat în Arhivele CNSAS, acesta avea 15 articole și prevedea printre altele trimiterea unor specialiști și instructori români pentru consilierea structurilor MAI centrafrican sau primirea la specializare, anual, a unor cadre din poliția și securitatea statului african.

La sfârșitul lunii noiembrie a aceluiași an a venit rândul ministrului român de Interne, Ion Stănescu să efectueze o vizită sub acoperire în Republica Africa Centrală. Oficial, acesta a fost desemnat reprezentantul României la festivitățile organizate cu ocazia sărbătoririi zilei naționale a statului african din data de 1 decembrie 1972. Neoficial, scopul său și al autorităților centrafricane a fost continuarea discuțiilor cu omologul său începute la București în luna iulie.

Pe durata vizitei, Stănescu s-a bucurat de o maximă atenție din partea autorităților centrafricane, la toate evenimentele la care a fost prezent fiind poziționat în prim-plan, alături de cei mai proeminenți lideri ai statului african în frunte cu președintele Bokassa.

Pe tărâm african, Stănescu a purtat mai multe runde de discuții cu omologul său centrafrican, Psimhis, precum și cu alți oficiali din cadrul Ministerului de Interne din Republica Africa Centrală, iar la final a fost semnat un protocol de cooperare între Ministerele de Interne ale celor două state, prin care partea română se angaja să ofere asistență în domeniul pregătirii cadrelor de poliție și securitate și să livreze tehnică operativă.

Spre deosebire de proiectul redactat la București, documentul era alcătuit din patru capitole și 17 articole. Primul capitol cuprindea cinci articole și se referea la posibilitatea trimiterii unor specialiști români în Republica Africa Centrală, care să instruiască polițiștii și cadrele de securitate din statul african. Astfel, se prevedea că acest lucru se putea realiza doar la solicitarea scrisă a reprezentanților statului african.

Ministerul de Interne român se obliga să achite costul drumului de la București la Bangui, în timp ce partea centrafricană trebuia să asigure în mod gratuit locuințe pentru instructori și familiile lor. De asemenea, s-a stabilit ca aceștia din urmă să primească și o indemnizație lunară în valoare de 500 $ americani.

Următorul capitol cuprindea articolele 6-8 care conțineau precizări despre primirea la specializare în România a unor cadre centrafricane. Conform acestora, oficialii români trebuiau să fie anunțați cu cel puțin trei luni înainte de sosirea africanilor. De asemenea, cursurile de specializare nu puteau dura mai mult de un an, iar cheltuielile urmau să fie suportate de Republica Africa Centrală.

Ultimele două capitole conțineau articolele 9-17 și se refereau la livrarea de către statul român a unor materiale și echipament de tehnică operativă în funcție de posibilitățile sale de producție. Livrarea, transportul și costurile urmau să fie stabilite la fața locului, în funcție de solicitările părții centrafricane.

Discuțiile au continuat în anul următor, atunci când s-a renunțat la vizitele sub acoperire, iar în luna mai noul ministru de interne centrafrican, Jean Paul Mokodopo a efectuat o vizită oficială în România. Scopul acesteia a fost punerea la punct a mai multor detalii prevăzute în protocolul de cooperare dintre ministerele de interne ale celor două țări.

Principalele probleme care urmau să fie negociate în timpul vizitei se refereau la trimiterea instructorilor români în Republica Africa Centrală, stabilirea ultimelor detalii pentru sosirea în România la specializare a 37 de cadre de poliție și securitate ale statului african și modalitățile prin care statul român urma să înzestreze poliția și securitatea centrafricană cu echipamente de tehnică operativă de securitate și vehicule speciale de transport.

De asemenea, oficialii centrafricani au avut mai multe runde de discuții cu Emil Bobu, ministrul român de Interne, și cu generalul Iulian Vlad, reprezentantul Securității. În cadrul acestor întâlniri au fost stabilite condițiile în care urmau să se realizeze cooperarea dintre cele două ministere precum și durata acesteia.

În anul 1973, Bokassa a scăpat ca prin urechile acului de o tentativă de lovitură de stat, iar apoi le-a solicitat ambasadorului român de la Bangui trimiterea unui consilier pe probleme de securitate pentru organizarea pazei sale personale, dorind să aibă un serviciu secret organizat după modelul Securității.

Inițial, această cerere a rămas fără răspuns însă în urma intervenției lui Ceaușescu, un colonel de securitate a fost numit consilierul personal al dictatorului african. Evenimentul s-a oficializat în iulie 1973, consilierul fiind adus de Nicolae Doicaru, prim-adjunct al MAI și șeful DIE. Alături de aceștia au mai venit atunci la Bangui și un grup de instructori români care trebuiau să predea la Academia de Poliție a statului african.

Consilierul și-a făcut foarte bine treaba, reorganizând serviciul de pază al președintelui, Bokassa fiind foarte mulțumit de acesta. Tot în anul 1973 au fost livrate și primele autoturisme pentru dotarea poliției centrafricane. Alături de acestea au fost trimiși și cinci specialiști români care urmau să asigure asistența tehnică.

La scurt timp, conducătorul specialiștilor români, un colonel de miliție, a fost numit din ordinul direct al lui Bokassa, șeful parcului auto național din Republica Africa Centrală.

Relațiile României cu Republica Africa Centrală au început să se deterioreze după ce Bokassa s-a proclamat împărat în anul 1976.

Ce a câștigat concret România comunistă din colaborarea militară (spionaj) cu statele africane? Putem spune că au reprezentat o piață de desfacere pentru economia românească sau un rezervor de resurse?

Din păcate putem afirma că România nu a câștigat atât cât și-a propus în relațiile cu aceste state. Datorită mai multor factori, statul român nu a reușit să-și atingă toate obiectivele propuse, cele mai multe fiind realizate doar pe termen scurt.

Până în 1970, principalul scop urmărit de oficialii români era acela de a ajuta aceste țări să se dezvolte. După acel an, oficialii de la București  au observat potențialul economic uriaș al acestor țări bogate în resurse naturale precum și posibiliatea ca acestea să devină piețe de desfacere pentru anumite produse românești.

Din punct de vedere al comerțului, România semna anual acorduri comerciale cu statele din Africa Ecuatorială și de Vest, însă cifrele prevăzute acolo erau nerealiste. Ceaușescu a încercat să-i convingă pe omologii săi să exploateze în comun anumite materii prime, prin înființarea așa-numitor societăți mixte de cooperare.

Practic africanii concesionau terenul și asigurau forța de muncă, în timp ce partea română asigura specialiștii și utilajele. Astfel de societăți au fost înființate împreună cu Republica Africa Centrală, Nigeria și R.P. Congo, începând cu anul 1973, iar cele mai multe se ocupau de exploatarea lemnului exotic și înființarea de ferme agricole.

Din păcate aceastea au fost un eșec, nerezistând decât 2-3 ani. Cauzele pentru nerealizarea lor au fost mai multe și țineau mai ales de particularitățile statelor africane, care se confruntau în acea perioadă cu instabilitate politică și crize economice.

Însă, o parte din vină aparține și conducerii statului român, care deseori neglija relațiile cu aceste state și trimitea acolo foarte mulți securiști și activiști de partid, oameni slab pregătiți, de care dorea să scape.

În acest context, statul român a exportat în aceste state utilaje agricole, industriale, mașini și tractoare, cele mai multe în Guineea, R.P. Congo, Republica Africa Centrală și Zair. O problemă majoră era aceea că plata acestora se realiza pe parcursul mai multor ani, iar unele dintre aceste state intrau deseori în incapacitate de plată, o parte din ele nereușind să-și achite datoriile nici până în ziua de azi.

Citeşte şi:

SUA versus URSS în bătălia pentru cucerirea spaţiului cosmic. 50 de ani de la succesul misiunii Apollo 11: „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru umanitate

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.