Lajos Kristof, fondatorul primei școli de mentorat din România: „La șapte ani, copilul intră în școală și învață ura, competiția și înfrângerea” INTERVIU

-


Copiii cu teamă de școală, cei care au abilități artistice sau sunt capabili de performanță, cu toții au nevoie de un mentor, este de părere Lajos Kristof, un tânăr de 34 de ani care a deschis prima școală de mentorat din România.

Lajos Kristof este președintele Asociației Gifted Center Kristopher și fondatorul programului național Mentor în România.

Jurnalistii.ro: Ai o poveste de viață interesantă. Te rog să ne povestești puțin despre tine.

Lajos Kristof: Am crescut printre copii, am învățat de la copii, am suferit, am răzbit, am mâncat bătaie, am descoperit experiențele unui copil singur pe lume. Nu sunt imaginile unui orfelinat în care micuții plâng, se leagănă, își dau cu capul de patul de metal. Niciunul nu stă cu ochii lipiți de tavanul alb. Oamenii de acolo n-aveau inima de fier. Erau instruiți să renunțe la milă, iubire, la suflet, la răbdare. Foarte puțini rezistau să-și păstreze calitățile umane printre copiii nimănui. Cu toate că mulți educatori aveau copii acasă, aveau o familie.

Era un paradox! Să lucrezi într-un mediu în care ești încurajat să disprețuiești copilul abandonat, apoi să te întorci acasă la familia ta. Și să o iei de la capăt. Să fii om! Pe mine duplicitățile astea mă șocau la maxim.

Mi-am dat seama târziu, căci astfel de lucruri se petrec și astăzi în orfelinate. E atât de greu să ajungi la inima unui sistem construit cu ură, cu sălbăticie, să reziste atât de mult. 

 De ce am lăsat atâția copii să sufere, de ce i-am lăsat să fie atât de singuri, de ce i-am ucis, de ce atâta ignoranță, de ce atâta ură, de ce atâtea pierderi din cauza acestor etichete puse copilului abandonat cu probleme, pentru ca apoi să devină adulți ai nimănui? În definitiv, au ajuns să devină problema noastră, povara societății.

Cum poți să vezi altfel într-un orfelinat decât copii cu autism, copii cu probleme grave de sănătate, copii inteligenți, copii lăsați să moară, copii bătuți de soarta singurătății? Nu-i nimic diferit de ceea ce ne oferă societatea, nu-i așa? Doar că toate se întâmplă într-o clădire, cu câteva sute de vieți. Să vezi asta de mic ori te face mai puternic ori te face legumă. Eu nu m-am lăsat. Iar asta m-a făcut mai puternic.

Ce fel de copil ai fost?

Am fost un copil vesel, slăbănog, inteligent. N-am fost un elev de 10 și nici nu urmăream asta. Am avut ca orice adolescent o viață zbuciumată, plină de întrebări, revolte. Am fost un reformist convins, un copil căruia îi plăcea să citească, să radă o bibliotecă întreagă cu literatură de specialitate, de la medicină, psihologie până la pedagogie.

Aveam o sete disperată de cunoaștere, de descoperire de sine, cine sunt eu, ce caut în lumea asta, cum mă pot ajuta singur, cum pot deveni independent, cum pot să mă ajut. Mai târziu am descoperit că pot ajuta mai mult, că pot iubi, că pot ierta, că pot să fiu omul acela normal care poate depăși obstacolele vieții.

Am terminat o facultate, un master, am câteva formări în terapie, psihodramă, alternative educaționale și o pregătire internațională în educația excelenței.

Nici nu știu ce meserie am: sunt artist, inspir inimi, Dumnezeu e profesor. Am avut șansa să întâlnesc profesori care mi-au fost mentori, m-au îndrumat și mi-au răspuns la toate întrebările, m-au ajutat să merg mai departe, să-mi urmez visul. Mi-au spus să urmez o bursă în străinătate, în domeniul educației, începând de la Oxford până la Neag School of Education, Winnipeg University Canada, însă mi-a fost teamă să-mi părăsesc țara. Mă tentează de doi ani să aplic la o bursă pentru medicină, undeva la nordici.

Aripi frânte…

M-am născut cu un dar despre care mi-e teamă să vorbesc. Visul meu a fost acela de a urma o carieră în oncologia sau psihiatria infantilă. Ce regret cel mai mult? E că n-am făcut nimic pentru mine, n-am reușit să am liniștea unui cămin stabil. Eram în al doilea an de master la psihologie clinică. Profesoara mea de psihiatrie pediatrică, un monstru sacru în domeniul respectiv, mi-a tăiat elanul din prima zi când i-am spus că vreau să fac o cercetare pe copiii supradotați din centrele de plasament.

I-am cerut să mă coordoneze. Ce știi tu despre copiii supradotați? Dar nu asta a determinat-o să mă refuze, ci experiențele ei urâte cu sistemul de protecție a copilului. A fost membru în comisia pentru protecția copilului aproape 20 de ani.

„Măi, băiatule, ai un dar special, de ce nu-l folosești?”

În următorul semestru ne-a predat despre copiii cu tulburări hiperactive și deficit de atenție. Lucrarea dânsei a fost stufoasă, recunosc, însă avea măiestria oratoriei și ne vorbea despre experiențele ei de la clinică, de la cabinet. Erau fotografii cu pacienți. Nimeni, dar nimeni nu știa că eu ascund un dar.

Am intervenit și i-am spus: „copilul de trei ani pe care ni-l prezentați este copilul unei mame disperate care a avut o sarcină grea, e un copil cu intelect peste medie. Ați auzit de hipioterapie (n.r. terapia cu animale)? Acest lucru îl va ajuta. N-are niciun ADHD, doamnă, mama e în depresie, a fost lăsată singură să-și crească copilul. Tratați mămica, apoi copilul își va reveni! Femeia a rămas fără glas… s-a oprit din predare și m-a întrebat dacă cunosc copilul. Nu, i-am răspuns! Am întâlnit o serie de cazuri ca el și e izbitor de asemănător cu ce ne povestiți. Dar am o prezentare de interviu, dacă vreți să o prezint.”

Nu mi-a dat voie să-l prezint până ce nu l-a vizionat singură. Măi, băiatule, ai un dar special, de ce nu-l folosești, ce cauți aici la master? Te pot pune în legătură cu profesorii de la clinica NPI (neuropsihiatrie infantilă) din Cluj. Îți plătim noi cazarea și masa, tu doar să faci anamneză. M-am întors acasă și-am început să caut despre persoanele cu darul ăsta… n-am găsit nicio informație, decât un site despre copiii cu abilități extrasenzoriale. Mai târziu, doi ani la rând, am colaborat cu Profound Awareness Institute din America, apoi, mi-am pus darurile în acțiune, demontând multe probleme care păreau la distanță niște etichete puse de dragul de a face bani din lumea farmaceutică.

Ce implică activitatea ta de mentor? 

Mentor în România își propune să deschidă în toate orașele centre de mentorat în școli. Centrul Național de Mentorat în Educația Talentelor (București) și-a deschis porțile în ianuarie și funcționează în fiecare sâmbătă, timp de patru ore în care copilul se descoperă, își valorifică talentele și sensibilitățile.

Vorbește-ne despre programul de mentorat de care te ocupi în prezent…

Programele de mentorat sunt la stadiul de pilot, adică mentorat pe grup în diferite domenii de specializare.

În prezent, peste 40 de copii cu vârste cuprinse între 5 și 12 ani beneficiază de activitățile noastre. Ne propunem ca până la sfârșitul anului să dezvoltăm rețeaua de mentorat individual și să creștem numărul de participanți până la 2000.

Singura problemă a școlii este aceea de a găsi variante în care micuțul să se simtă în siguranță și să găsească printre profesori un mentor. Dacă ministerul și Guvernul ne va ajuta să dezvoltăm la fiecare nivel de școală un centru de mentorat care să atragă oameni pasionați de educație, ar schimba sistemul de Educație.

Un psiholog la 100 de copii și un cadru didactic la 30 de copii e o problemă uriașă.

Încă persistă mecanismele vechi în care micuțul se lovește de greutățile unui sistem militarizat de supunere și distrugere agresivă, pe față, cu acordul părinților, a abilităților creative.

Un părinte cu stare materială bună poate evada în învățământul privat, însă nici acolo lucrurile nu sunt pozitive. Vorbim de o generație care se stinge treptat de la vârste fragede.

  • Până la patru ani, orice copil e considerat un geniu, poate construi, întreba, intui, însă mai încolo, lucrurile devin din ce în ce mai dificile.
  • La cinci ani apar din ce în ce mai multe cazuri în care copiii își ascund abilitățile.
  • La șapte ani par de nerecunoscut: își pierd sensibilitățile, idealurile, devin copii care nu pot lucra decât după reguli, devin sălbatici în relațiile sociale, se refugiază în lagărul virtual, crezând că acolo își vor găsi prietenii, își pierd din forța socială, devenind apatici în lumea lor falsă cu reguli de adulți în miniatură.

Așa am devenit mentor pentru mai mulți copii geniali, cu nevoi speciale în educație, cu probleme de integrare școlară, în colectivitate șamd. Auzind mereu despre copii care au teamă de școală, copii care au abilități artistice sau sunt capabili de performanță, mi-am propus să dezvolt programul Mentor în România.

Proiectul își propune să dezvolte o rețea națională de mentori, fie că sunt jurnaliști, avocați, doctori, antreprenori, care să-și facă timp două-trei ore pe săptămână să inspire un copil.

Copilul devine o victimă a sistemului de distrugere în masă a potențialelor: la cinci ani, copilul învață ascultarea, repetiția mecanică, normele din afara naturii lor. Harta lui mentală este distrusă, aproape că nimic din sfera intuiției nu mai funcționează, pregătit să învețe, nu să descopere. La șapte ani, copilul intră deja în școală și învață ura și competiția și înfrângerea. În clasele mari, se depersonalizează total: nu-și mai înțelege emoțiile, se izolează de sine și imită mediocritatea, învățând zi de zi despre el că nu e bun de nimic. Devine debusolat.

(Lajos Kristof poate fi găsit la adresa de email: [email protected] sau 0756.355.047)

Citește și: O cunoscută învățătoare despre adevăratele probleme din Educație: „Ducem lipsă de profesorii care să-i formeze pe dascălii de azi”. INTERVIU

 


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.