România și conflictul din Libia

-


În ceasul al doisprezecelea Washingtonul a descoperit de ce anume conflictul din Libia nu se mai termină. Acum două zile, SUA au anunțat că Moscova a desfășurat avioane de război în Libia pentru a sprijini Armata Națională Libiană a mareșalului Khalifa Haftar. Mai mult, americanii au afirmat că Rusia își extinde amprenta militară în Africa folosind grupuri de mercenari susținute de guvern, precum Wagner.

 

Tot potrivit forțelor armatei americane, dacă Rusia își va face baze pe coasta Libiei, următorul pas logic ar fi să implementeze sisteme antiaeriene cu rază lungă de acțiune de tip S400, care ar putea crea probleme reale de securitate pe flancul sudic al Europei. În mod evident, americanii îi acuză pe ruși că sunt cei care destabilizează situația din țară, trecând însă sub tăcere implicarea lui Obama din 2011, care a dus nu doar la moartea lui Gaddafi, dar a și distrus statalitatea libiană, aruncând țara într-o degringoladă.

Nu însă jocul acuzațiilor reciproce dintre SUA și Rusia ar putea interesa România. În conflictul din Libia par a apărea germenii unei noi stări extrem de tensionate între Rusia și Turcia, prima sprijinindu-l pe mareșalul Haftar, a doua respingându-l. Este evident că Bucureștiul trebuie să urmărească deosebit de atent această evoluție a relațiilor dintre Moscova și Ankara, ca să găsească momentul oportun pentru o anumită apropiere de Turcia, care să țină într-un șah regional Rusia.

Faptul că relațiile dintre cele două state menționate sunt aproape de o criză o demonstrează și anihilarea recentă în Libia, de către drone turcești, a unor complexe moderne de rachete antieriene rusești. Singura chestiune rămasă în aer era proveniența acestor sisteme, care nu aparțineau oficial armatei ruse, ci unui stat intermediar din zona arabă.

Așadar, până acum două zile, informațiile despre prezența directă a forțelor armate ruse rămânea un apanaj al instituțiilor de resort. Pe 26 mai însă, SUA a hotărât să facă publice fotografii cu aeronave rusești militare de tip MiG-29, Su-24, Su-34 și Su-35 care zboară în Libia. Faptul că vorbim inclusiv de aparate ultramoderne precum Su-34 și Su-35 arată că implicarea Moscovei este directă, nu mai putem discuta aici despre avioane de luptă restaurate din epoca Gaddafi, chiar dacă acest lucru s-a încercat cu specialiști din Rusia, după toate indiciile libienii operând acum, singuri sau cu piloți mercenari ruși, opt aeronave mai vechi (șase MiG-29 și două Sukhoi 24).

De partea celalată, trebuie să observăm că Turcia și unele statele membre NATO continuă să-și trimită specialiști militari, arme și echipamente militare inclusiv unor grupări militante radicale care operează împotriva mareșalului Haftar. Nu ar fi exclus ca, dacă aceste eforturi ale Occidentului se intensifică, Rusia să poată considera că trebuie să se alăture și mai mult eforturilor Emiratelor Arabe Unite și Egiptului, care sprijină fățiș pe mareșalul Haftar. Acest lucru ar fi în interesul României, tocmai datorită faptului că ar duce la o răcire bruscă a relațiilor între ruși și turci.

Iar pentru că vorbim despre Turcia, trebuie menționat că între timp, numărul de militanți transferați de Ankara din nord-vestul Siriei în Libia, pentru a lupta împotriva mareșalului Haftar, ar fi ajuns la 8.000. Problema este că o mare parte dintre ei fie simpatizează cu ideologia al-Qaeda sau au fost direct implicați în cooperarea cu fosta filială oficială a Al-Qaeda din Siria, Tahrir al-Sham. Situația este așadar foarte tulbure în zonă, cu atât mai mult cu cât mareșalul Haftar aproape a decimat grupările libiene legate de al-Qaeda, ba chiar și filiala locală ISIS, acestea fiind dornice să se răzbune.

Cu alte cuvinte, amenințarea teroristă devine de acum înainte un factor important al conflictului, existând posibilitatea unor acțiuni de acest tip împotriva statelor care îl sprijină pe Haftar.

Având în vedere relațiile deosebite pe care România le-a avut în anii 1980 cu Libia, este de la sine înțeles că Bucureștiul are resursele necesare pentru a analiză obiectivă a situației din zonă. Aceasta trebuie însă să transceadă spre o strategie de viitor în care, indiferent cine va învinge în acest conflict, România să aibă un câștig economic cert, referindu-ne nu doar la accesul la vastele câmpuri petroliere ale acestei țări, ci și la reconstrucția Libiei.

Lăsând deci la o parte obligativitățile pe care România le are în calitate de stat membru NATO, acestea ar trebui să fie interesele noastre vizavi de conflictul din Libia: să profităm la maxim de pe urma răcirii relațiilor dintre Rusia și Turcia, și să căutăm a câștiga o nișă cât mai largă din ceea ce cândva se va chema ,,reconstructia statului libian’’.

Citește și:

Macron, pe lista de invitaţi a lui Putin la parada militară de pe 24 iunie


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.