Nașterea Europei cu două viteze

-


Săptămâna aceasta s-a semnat Tratatului de la Aachen între Germania și Franța, un eveniment important foarte puțin mediatizat la noi. Să fie oare din cauză că, odată cu semnarea acestui tratat, Macron și Merkel pun de fapt bazele așa zisei Uniuni Europene cu două viteze, în care Romania, cât e ea de „președinte al Consiliul UE”, rămâne pe dinafară?

Pentru că, așa cum arată el acum, Tratatul de la Aachen este un soi de nouă Comunitate Europeană a Cărbunelui și Oțelului, adaptată realităților geopolitice de azi. Cum de s-a ajuns aici? Va fi Uniunea Europeană 2.0, ce se va forma în jurul acestui tratat, un succes? Acestea sunt întrebările la care vom încerca să răspundem
în rândurile următoare. 

Până a face însă acest lucru, trebuie semnalată simbolistica locului ales pentru eveniment: Aachen este fosta capitală a Imperiului Carolingian, fondat de Carol cel Mare, văzut deseori ca părintele fondator atât al Franței, cât și al Germaniei, iar de unii istoriografi ca părinte al Europei. Rămâne de văzut dacă actualii „părinți” ai Franței și Germaniei vor reuși să devină și noii părinți ai Europei.

Până una-alta, prin semnarea acestui tratat, tot ceea ce au reușit Macron și Merkel a fost să distrugă post-mortem visul de a ajunge „părinte european” al lui Monnet, Schuman, Adenauer și alții. Pentru că semnarea acestui tratat semnalizează clar că actuala UE, așa cum o știm noi, a murit. Iar mai în glumă, mai în serios, poate că și noi, românii, ar trebui să punem azi în bernă steagul Uniunii din mijlocul Monumentului părinților fondatori ai UE, amplasat în Parcul Herastru, pardon, Regele Mihai.

Revenind la discuția noastră, să analizăm mai întâi cum de s-a ajuns aici. Ei bine, pentru aceasta trebuie să ne amintim mai întâi de scopul pentru care a fost creată Uniunea Europeană. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, ce a fost fondată în 1951 și care a stat la baza UE, a fost destinată nu doar pentru a preveni un război viitor între Franța și Germania (știut fiind faptul că industriile cărbunelui și oțelului sunt esențiale pentru producția de muniții), ci și din pure considerente politice: după cel de-al doilea război mondial, apăruseră două superputeri (SUA și URSS), iar alianța dintre Franța și Germania părea a fi singura formă prin care oricare din cele două state mai putea avea un cuvânt de spus pe noua scenă a lumii. Iar fiecare „integrare” de noi state europene în UE nu a însemnat niciodată altceva decât mărirea influenței politice și economice a Germaniei și Franței în lume.

Desigur, pentru anumite state, integrarea în Uniune a fost cumva reciproc avantajoasă, unele dintre acestea, venite aproape din Evul Mediu, fiind obligate să respecte anumite prevederi ce țin de civilizația secolului 21, reușind totdată să acceseze și anumite resurse financiare. Este cunoscut, de exemplu, în România, cazul comunei Ciugud, din județul Alba, care la începuturile anilor 2000 abia avea bani pentru încălzirea dispensarului şi şcolii, iar până în 2018, accesând 27 de milioane de euro din fonduri europene, a devenit cea mai îngrijită localitate din România. Că acest lucru nu s-a reușit în întreaga țară, este o vină a tuturor celorlalți politicieni, care n-au fost în stare să fie la înălțimea primarului din Ciugud.

Cu toate acestea, UE a adoptat în timp și măsuri pentru care la români există vorba „i s-a urât cu binele”. Astfel, ca și cum s-ar fi săturat de direcția relativ satisfăcătoare spre care se îndrepta, UE a inițiat de la o anumită vreme măsuri despre care oamenii mai ascuțiți la limbă nu sunt departe de adevăr când le îndeasă sub umbrela neomarxismului. Din acest punct de vedere, political correctness-ul, dictatura minorităților, precum și imigrația au pus capac Uniunii Europene tot așa cum, deseori în istorie, adevărații gropari ai imperiilor au fost de fapt marile crize morale ale societății.

Încercând să răspundem acum și la a doua întrebare, respectiv „va fi noua Uniune Europeană un succes?” – putem afirma că aici lucrurile sunt și mai simple. Astfel, Macron și Merkel, ambii lideri presați de propriile lor slăbiciuni – unul aflat în pragul demisiei și cu imaginea la pământ, celălalt încercând la finalul carierei să lase posterității măcar o parte de Europă unită – se agață disperați de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului 2.0, nemaiavând timp să reflecte la un lucru simplu: nu mai suntem în 1951! Dacă atunci Germania înfrântă se afla în reconstrucție și avea inclusiv interesul apropierii de un stat cu alură de învingător în război, astăzi, Franța – cu excepția poziției sale în Consiliul de Securitate al ONU și a deținerii de armament nuclear – nu are nimic de oferit Germaniei. Din punct de vedere economic, între Germania și Franța este o diferența de la cer la pământ. Astfel, prin semnarea Tratatului de la Aachen, Franța a devenit Republica Deomcratică Germană a secolului XXI! Dar oare va mai reuși Germania „occidentală” să echilibreze acest stat, așa cum a făcut-o cu RDG-ul secolului trecut? Puțin probabil. Pentru că un francez, pur și simplu, nu va fi niciodata un neamț.

Citește și:

Venezuela și PSD

 


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.