O cunoscută învățătoare despre adevăratele probleme din Educație: „Ducem lipsă de profesorii care să-i formeze pe dascălii de azi”. INTERVIU

-


În vreme ce vechiul nou ministru al Educației, Ecaterina Andronescu, iese din când în când la rampă cu câte o idee năstrușnică și inutilă într-un sistem de învățământ uzat, prea uzat ca să mai reziste mult timp la „peticeala” aplicată de „specialiști”, cadrele didactice cu adevărat preocupate de soarta copiilor, deci de viitorul acestei țări – și singurele care văd de aproape adevăratele probleme din Educație – ar vrea să fie ascultate și luate în seamă. Învățătoarea Mara Luana Rauca este una dintre acestea.

Ea este una dintre vocile care s-au decis să sancționeze birocratizarea excesivă a sistemului de Educație, ceea ce i-a adus, în luna octombrie, o întâlnire fructoasă cu ministrul interimar Rovana Plumb în urma căreia o serie de hârtii inutile au fost înlăturate.

Mara Luana Rauca este de părere că dascălul trebuie să fie un maestru al empatiei, care să știe să descopere în sufletul fiecărui elev acel diamant neșlefuit.

Jurnaliștii.ro: Mai sunt dascălii pregătiți pentru provocările generațiilor de azi (formarea viitoarelor cadre didactice este diferită în anul 2019 de cea de acum 20 de ani)?

Mara Luana Rauca: Nu așa cum ar fi de dorit. Or fi câțiva, dar sunt puțini în comparație cu nevoia mare de dascăli adevărați și o să vă spun și de ce. Vedeți dumneavoastră, a fi dascăl este o menire. Te naști cu darul acesta, însă ai nevoie de profesori care să te învețe tot ceea ce trebuie să știi pentru a-i învăța pe alții. Degeaba te naști cu iubire pentru copii dacă nu deții măiestria de a-i ajuta să evolueze. Ori noi acum ducem lipsă de profesorii care să-i formeze pe dascălii de azi.

În 2000, când am terminat eu liceul pedagogic, am ieșit de pe băncile lui cu un bagaj mare de cunoștințe și deprinderi și asta se datorează profesorilor mei de acolo, oameni cărora eu le port un deosebit respect. Au fost 5 ani grei, cu bune și cu rele, cu lacrimi de tristețe și bucurie, ani în care eu m-am desăvârșit ca tânără dăscăliță.

Cum am terminat liceul, m-am înscris la Colegiul Universitar Pedagogic de Institutori, iar lucrurile în educație au început să se schimbe în rău. Acolo, chipurile, se pregăteau cei care veneau de la alte licee și doreau să devină institutori. Nici nu se pot compara cunoștințele însușite la pedagogic cu cele de la colegiu. Este o diferență ca de la pământ la cer.

În primul rând, practica nu s-a făcut așa cum o făcuserăm noi în liceu. Nu mai vorbesc de restul cursurilor care se bazau strict pe teorie. O persoană care se dorește a fi transformată în cadru didactic trebuie să învețe cum să-i învețe pe ceilalți trecând printr-o multitudine de situații. Toate facultățile acestea care s-au ocupat cu formarea cadrelor didactice după anul 2000 nu s-au preocupat de pregătirea lor temeinică.

Mulți au absolvit, însă au ajuns printre copii fără să știe cum să lucreze efectiv cu aceștia. Am colege care sunt profesoare și doresc să devină învățătoare și îmi povestesc cu amărăciune că nu le învață nimic din ceea ce ar trebui să știe.

Fără practică multă și stăpânirea metodicii este foarte greu să supraviețuiești în sistem și să devii un dascăl bun. Unii își găsesc mentori de la care mai fură meserie, alții se plafonează și în timp renunță. Sunt și profesori buni care pleacă din cauza neajunsurilor, a lipsei de autoritate în fața elevilor și părinților acestora. Se reprofilează și astfel pierdem oamenii de calitate.

Așadar, facultățile care pregătesc viitorii profesori, precum și liceele pedagogice trebuie resuscitate, altfel vom asista la distrugerea învățământului românesc.

Ce soluții ar putea găsi un dascal împotriva uniformizarii copiilor dintr-o clasă?

În primul rând, trebuie să respecte individualitatea fiecărui elev și să-l ajute să-și depășească propriile temeri.

Copiii pășesc în școală și cu entuziasm, dar și cu teamă, fiindcă în unele cazuri unul dintre părinți le-a spus că odată deveniți elevi s-a încheiat cu joaca și vor vedea ei ce o să li se întâmple dacă nu învață. Cadrul didactic trebuie să fie un  maestru al empatiei, să știe să descopere în sufletul fiecărui elev acel diamant neșlefuit.

Trebuie să știe să asculte, să aibă răbdare cu fiecare în parte și să acorde ajutor de fiecare dată când este nevoie. A-ți privi elevii ca pe niște roboți care execută comenzi este o mare greșelă, iar un cadru didactic cu o asemenea viziune nu are ce căuta printre copii. De cele mai multe ori, copiii duc lipsă comunicării cu adultul, au nevoie de o încurajare, de o glumă care să spargă zidul dintre generații și de o mângâiere. Noi ar trebui să le fim părinții de la școală, iar părinții lor naturali ar trebui să ne vadă ca pe aliații dumnealor.

Pentru mine, fiecare copil este unic. Ei nu cer multe de la noi, doar respect, iubire și încredere. Dacă putem să le oferim aceste trei lucruri înseamnă că ne-am pus amprenta asupra sufletului lor.

Ce anume ar putea motiva un cadru didactic să lupte cu sistemul pentru binele elevului?

Motivația… e greu să funcționezi într-un sistem bolnav. Cum poți să stai liniștit și să-ți pregătești lecțiile pentru a doua zi când nu ai manuale decente la clasă sau trebuie să joci în piesa „dosariada” impusă de sus în detrimentul muncii efective cu elevii?  Tu ți-ai ales această profesie din dragoste pentru copii și te-ai trezit îngropat în hârtii care nu folosesc nimănui.

Nu poți să nu te întrebi cine este de vină pentru toate aceste probleme și de ce nu se dorește rezolvarea lor. Am avut atâția miniștri și niciunul nu a făcut nimic pentru viitorul copiilor noștri.

I-au îmbătat pe elevi și pe părinți cu apă rece oferindu-le foarte multe drepturi care nu au făcut altceva decât să ne scadă nouă autoritatea și să le ofere lor impresia că dețin adevărul absolut.

Ne-am umplut de „experți”  și „psihologi” care ne dau sfaturi cum să predăm la clasă, dar nu s-a gândit nimeni că, știrbindu-i profesorului autoritatea în fața elevului, va conduce la anarhie, fenomen observat în unele școli.

Elevii nu mai sunt motivați să vină la școală și să învețe. Au altfel de modele de urmat dintre cele promovate de mass-media. De ce și-ar mai dori să devină profesori, medici, avocați sau polițiști când pot să trăiască pe banii părinților?

Eu îmi doresc un învățământ în care să domine respectul reciproc, în care elevii să vină de plăcere la școală, în care profesorul să își desfășoare activitatea cu zâmbetul pe buze fără teama că la o inspecție i se va da în cap în loc să primească remediere și ajutor.

Zilele acestea se pune o mare presiune asupra învățătorilor în special. Observ cu tristețe cum oamenii generalizează grosolan și ne bagă pe toți în aceeași oală și ne învinovățesc pentru tot ce este rău în învățământ.

Niciodată nu voi vorbi în numele învățătoarelor care nu își desfășoară activitatea cu profesionalism, care tratează elevii ca pe niște obiecte, care aleargă după punctaje colosale pentru a da bine în ochii unora și care prin tot ceea ce fac demonstrează că nu au ce căuta printre copii. Mă înclin în fața colegilor care trudesc pe frontul educației și își macină sănătatea pentru ca învățământul românesc să nu moară.

Cine distruge viitorul copiilor din România vrea să îngroape această țară și valorile ei. De aceea, nu pot și nu vreau să închid ochii și să mă prefac că totul este minunat.

Mi-aș dori ca cei de sus să își coboare mai des privirile asupra noastră a celor de la „firul ierbii”

Cu siguranță ar găsi soluții imediate la multe dintre problemele cu care ne confruntăm, dar trebuie să își și dorească.

Problema este că nu suntem uniți, iar sindicatele sunt mai mult decât absente. Pe noi cine ne reprezintă? Nimeni! Suntem singuri și dezbinați.

Dvs. cum luptati împotriva bullying-ului, un fenomen care a luat amploare dar despre care se vorbește prea puțin?

Sinceră să fiu, nu am avut de-a face cu acest fenomen în cei 18 ani de când profesez. Poate și datorită relației mele cu foștii și actualii elevi.

Cred că este important și omul din fața clasei care, zic eu, este răspunzător de modul în care gestionează conflictele atunci când acestea apar. De asemenea, este importantă și reacția părinților în astfel de situații. Dacă nu există o colaborare strânsă între profesor și părinți, atunci lucrurile nu au cum să funcționeze corect. Este vital ca dascălul să comunice foarte mult cu elevii săi tocmai pentru că unii dintre ei trec prin adevărate drame acasă și ajung să se comporte agresiv cu colegii lor.

Cei care recurg la bullying vor să dețină controlul și de obicei provin din familii disfuncționale, unde sunt martori la agresiuni și chiar victime. De aceea, profesorul are un rol foarte important în a descoperi cauzele care au dus la apariția bullying-ului și trebuie să colaboreze cu psihologul școlii pentru stoparea acestui fenomen până nu este prea târziu. Fiecare copil merită iubire și înțelegere. Dacă în familie nu le primește, măcar la școală să aibă parte de ele.

 

Citește și:

 Învățătoare, despre concursul din cauza căruia un elev poate ajunge de râsul clasei

Ce loc va ocupa Simona Halep în clasamentul WTA după meciurile de astăzi de la Australian Open

Situația românilor din Bucovina de Nord tratată de MAE cu nepăsare și minciună

Să deconectăm țara de la aparate?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.