Pacepa, spionul anti-comunist care a salvat România? Interviu cu istoricul Ion Constantin (II)

-


Istoricul Ion Constantin a declarat, într-un interviu acordat Jurnalistii.ro, că generalul Ion Mihai Pacepa a furnizat ofiţerilor CIA toate listele cu ofiţerii acoperiţi ai DIE din Occident şi SUA, fără nici o remuşcare. Prin lucrările memorialistice publicate în SUA, Pacepa a încercat să forţeze mâna autorităţilor de la Bucureşti pentru a fi recunoscut drept un erou care pus umărul la căderea regimului comunist din România, deşi şi-a trădat ţara şi colegii.

Despre încercarea de comparare a acestuia cu colonelul polonez defector Ryszard Kuklinski, precum şi despre tentativa acestuia de a-şi ascunde legătura cu KGB, puteţi citi pe larg, în interviul acordat Jurnalistii.ro de istoricul Ion Constantin, cercetător principal la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST) din cadrul Academiei Române, și autor al lucrării „Cazul Ryszard Kuklinski, Un Pacepa al Poloniei?”.

Jurnalistii.ro: Este adevărat că generalul Ioan Mihai Pacepa ar fi fugit cu listele de securiști și ofițeri sub acoperire din străinătate pe care nici nu-i cunoștea? Cât de credibile sunt cărțile publicate de acesta în SUA?

Ion Constantin: Prin însăși funcția pe care a deținut-o în DIE, Pacepa a avut acces la date de primă importanță cu privire la securitatea națională, cadrele și agenții folosiți în activitatea de spionaj. N-a avut nicio ezitare să-i deconspire în cadrul minuțioasei activități de „debriefing” la care a fost supus de CIA.

Din punct de vedere istoriografic, valoarea lucrărilor având ca autor pe I.M. Pacepa este cvasinulă, impunându-se ca ele să fie tratate cu multă circumspecție. Acestea sunt pline de date și evenimente prezentate eronat, într-o manieră subiectivă, tezistă. După „Orizonturi Roşii“, au urmat, la intervale de câţiva ani, „Moştenirea Kremlinului“, seria „Cartea neagră a Securităţii“ ş.a., Pacepa dovedind o propensiune demnă de o cauză mai bună pentru un gen de autorlâc şi publicitate în jurul propriei persoane. Scopul urmărit este evident: fostul general de Securitate doreşte cu orice preţ ca autorităţile de la Bucureşti şi opinia publică din ţară să-l recunoască drept un „arhanghel al luptei anticomuniste“, un „erou care a salvat România“.

Din punct de vedere istoriografic, valoarea lucrărilor având ca autor pe I.M. Pacepa este cvasinulă, impunându-se ca ele să fie tratate cu multă circumspecție. Acestea sunt pline de date și evenimente prezentate eronat, într-o manieră subiectivă, tezistă.

Teză eşuată din start, pe baza următorului raţionament: dacă aportul lui Pacepa la căderea comunismului ar fi fost aşa de mare, nu era normal ca România să fie, dacă nu prima, măcar printre primele ţări care au lichidat sistemul respectiv? Ori se ştie că ea a fost, din păcate, chiar, ultima, şi aceasta cu multe jertfe omeneşti şi mari prejudicii de imagine pe plan extern.

O analiză elementară a cărţilor publicate de Pacepa  –  dintre care unele în mod evident nu sunt produsul exclusiv al minţii autorului trecut pe copertă – arată preocuparea străvezie a lui Pacepa de a prezenta lucrurile astfel încât responsabilitatea personală să fie cât mai redusă, chiar imperceptibilă, iar alteori, să-şi confere o importanţă supradimensionată, făcând afirmaţii prin care caută să impresioneze pe cititorul neavizat sau necunoscător al realităţilor, scop în care nu ezită să recurgă la exagerări şi adesea la minciuni. Iar încercarea de a acredita ideea contribuţiei sale la înfrângerea comunismului reprezintă o ofensă adusă Comunităţii de informaţii a SUA şi Departamentului de Stat, prezentate ca fiind incapabile să cunoască realităţile din România până la trădarea lui I.M. Pacepa.

Cărţile publicate de Pacepa nu pot fi considerate o sursă serioasă de informaţii pentru cercetarea istorică, întrucât sunt teziste, pline de neadevăruri şi fantezii de tot felul. Referitor la dezinformările, inadvertenţele şi precaritatea veridicităţii multora dintre afirmaţiile lui Pacepa, amintim doar consemnările celebrului disident anticomunist român, scriitorul Paul Goma (Vezi pe larg Liviu Tofan, Generalul I.M. Pacepa – flagrant de fals în declaraţii, în Revista ”22“ din 28 iulie 2009). De altfel, întreaga literatură pro-Pacepa este marcată de un anticomunism trivial şi de incapacitatea înţelegerii circumstanţelor instalării şi consolidării regimului comunist în România.

Definitoriu pentru multe din materialele publicate de I.M. Pacepa este antiromânismul care le străbate. Este greu de înţeles îndârjirea cu care acesta a încercat sistematic să discrediteze orice demers al României spre Occident.

Cu privire la cărțile lui Pacepa, cercetătorii Alina Ilinca și Liviu Marius Bejenaru de la CNSAS apreciază, într-un studiu recent, că acestea „abundă, de regulă, în informații contradictorii, neveridice și care au darul de a pune cititorul pe o pistă falsă” (Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Acțiuni represive ale Securității în exteriorul României, 1957-1989, în „Arhivele Totalitarismului, Anul XXV, Nr. 96-97, 3-4/2017, p. 128).

În noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1981, defecta generalul polonez Ryszard Kuklinski la ambasada SUA de la Varșovia via RFG- SUA. CIA ar fi primit de la acesta peste 35.000 de documente ultrasecrete despre Pactul de la Varșovia. Cât de importantă a fost defectarea acestuia în raport cu cea a generalului Mihai Pacepa în balanța de putere EST-VEST? Îi putem numi astăzi pe amândoi eroi?

O minimă analiză comparativă a cazului colonelului polonez Rzsyard Kukliński cu cel al generalului de securitate Ion Mihai Pacepa am făcut-o în lucrarea Ryzsyard Kukliński – un Pacepa al Poloniei?, apărută la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului din cadrul Academiei Române, în anul 2009. Arătam acolo că, în declaraţiile din ultimii ani, Pacepa însuşi s-a comparat cu R. Kukliński, pretinzând că a avut un rol asemănător dacă nu identic cu al acestuia în „dărâmarea comunismului“.

Interesul lui Pacepa de a-şi asocia numele de cel al lui Kukliński este explicabil, având în vedere că, în cazul acestuia, s-a produs, mai ales în ultimii ani, o reconsiderare semnificativă a atitudinii unei părţi importante a clasei politice şi a opiniei publice din Polonia, cât şi din străinătate. Perceperea într-o relaţie simetrică a celor două cazuri nu ar fi decât în avantajul lui Pacepa.

Există, însă, o ecrasantă deosebire între cei doi. Dacă în cazul Kukliński, motivul „trădării“ a constituit, în ultimă instanţă, o formă de protest faţă de ocupaţia străină a ţării (să nu uităm că Polonia a avut trupe de ocupaţie sovietică pe întregul parcurs al regimului comunist), în cazul Pacepa o asemenea motivaţie este exclusă ab initio. Prin contrast cu alte state socialiste, inclusiv Polonia, la data respectivă (iulie 1978), România era, încă, o ţară cu importante succese diplomatice, fiind socotită atât ca un stat disident al comunităţii socialiste, cât şi ca un emisar preţios în relaţia occidentului cu China.

…Dacă aportul lui Pacepa la căderea comunismului ar fi fost aşa de mare, nu era normal ca România să fie, dacă nu prima, măcar printre primele ţări care au lichidat sistemul respectiv? Ori se ştie că ea a fost, din păcate, chiar, ultima, şi aceasta cu multe jertfe omeneşti şi mari prejudicii de imagine pe plan extern.

Legăturile strânse de ordin politic româno-american, dar şi româno-vest-germane sau româno-franceze contribuiseră la crearea unui prestigiu al diplomaţiei româneşti şi, în primul rând, al liderului de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu. În această perioadă, până în 1989, Securitatea devine tot mai mult o instituţie ostilă pentru serviciile de specialitate sovietice, fiind lucrată ca atare, prin diverse forme şi mijloace, astfel încât episodul „marşrutizării“ lui Pacepa în Occident pare cât se poate de verosimil într-un asemenea context. Prin această acţiune, KGB-ul a realizat astfel o dublă mare lovitură: pe de o parte, l-a torpilat serios pe Ceauşescu, care stătea în gât Moscovei, iar pe de altă parte, şi-a infiltrat agentul în stomacul inamicului permanent, care l-a şi înghiţit, dar nu ştim dacă l-a mestecat sau nu. Oricum, pentru KGB era arhisuficientă şi realizarea primei lovituri, căci Ceauşescu era în ochii săi un instrument periculos în måna Vestului, care îl considera copilul minune al Europei de Est şi îl primea cu toate onorurile. Or, Moscova dorea cu orice preţ compromiterea lui Ceauşescu în ochii Occidentului, îndeosebi ai Americii.

Această ultimă variantă are şi meritul de-a explica în mare măsură misterul promovării excepţionale a lui Pacepa în ierarhia comunistă de la Bucureşti, unde sovieticii aveau destui oameni de încredere apţi să dea o mână de ajutor la infiltrarea unui agent important în cercurile înalte ale puterii. Pentru că este greu de presupus că americanii aveau în acel timp la Bucureşti suficiente şi competente forţe pentru a-l ajuta pe fugar să urce într-un timp atåt de scurt pe trepte atåt de înalte.

Dacă prejudiciile aduse prin colaborarea col. R. Kukliński cu CIA au vizat preponderent sistemul Tratatului de la Varşovia, cele produse ca urmare a trădării lui Pacepa au afectat exclusiv România.

Prin colaborarea cu serviciul de spionaj american, pe o perioadă neobişnuit de îndelungată de aproape 10 ani, col. R. Kukliński s-a supus pe sine şi familia unor riscuri enorme, nu atât din partea organelor de represiune ale R.P. Polone, cât mai ales ale KGB-ului sovietic. De menţionat că 90 % din materialul informativ furnizat americanilor era în limba rusă, fiind, practic, vorba despre secretele Tratatului de la Varşovia. Este grăitor că serviciile de specialitate ale URSS au fost extrem de afectate de această enormă „pierdere“. Este, de asemenea, uşor de imaginat ce s-ar fi întâmplat cu „colonelul trădător“ dacă ar fi fost depistat de organele de contraspionaj şi arestat, doar dacă amintim de cele două atentate eşuate asupra sa, după evacuarea în SUA, şi de asasinarea celor doi fii, în anul 1994, când nici nu mai exista formal KGB-ul, dar structurile succesoare ale acestuia şi-au făcut, nu-i aşa? … „datoria“. Pacepa, în schimb, nu a riscat absolut nimic, el trecînd atunci când i-a convenit, cu arme şi bagaje, fără nici un fel de remuşcări, în tabara adversă.

Dacă prejudiciile aduse prin colaborarea col. R. Kukliński cu CIA au vizat preponderent sistemul Tratatului de la Varşovia, cele produse ca urmare a trădării lui Pacepa au afectat exclusiv România. Spre deosebire de col. R. Kukliński, a cărui activitate informativă în slujba CIA, timp de 10 ani, este în mod clar recunoscută şi atestată, Ion Mihai Pacepa pare puţin probabil să fi spionat pentru americani înainte de 1978. Graţie meritelor care i-au fost recunoscute de autorităţile S.U.A., la nici cinci ani de la evacuarea sa din Polonia, în ziua de 15 septembrie 1986, Kukliński a primit cetăţenia americană.

Acordarea acesteia s-a făcut mai repede decât prevedea legea în materie (10 ani), în baza unui amendament adoptat în Congres şi al cărui prim beneficiar a fost R. Kukliński. I.M. Pacepa, în schimb, a primit cetăţenia abia după zece ani de rezidenţă pe teritoriul SUA. În alte cazuri, precum cel al diplomatului Mircea Răceanu, ori căpitanului Constantin Răuţă, cetăţenia mult dorită a fost obţinută în decurs de un an şi şase luni, respectiv doi ani. În plus, e limpede că CIA ar fi avut nevoie nu de un „general transfug“, ci de unul aflat  în imediata apropiere a lui Nicolae Ceauşescu, pentru a afla ce decizii se iau la vârf, atât la Bucureşti cât şi în celelalte ţări socialiste. În consecinţă, utilitatea generalului nu era în aducerea lui pe teritoriul american şi fiind cunoscut că autorităţile americane ofereau un regim special celor care colaboraseră în trecut cu SUA, putem crede că Ion Mihai Pacepa nu făcuse totuşi parte, în iulie 1978, din această categorie privilegiată.

Oricum, în momentul de faţă, nu este prea clar care este aportul lui Pacepa, în ceea ce priveşte furnizarea de informaţii secrete pentru americani. În cazul Kukliński, lucrurile sunt limpezi, în sensul că acesta a fost apreciat, la cel mai înalt nivel, de factori politici americani, ca având o contribuţie excepţională şi unică, în felul ei, pentru întreaga perioadă a războiului rece, în ceea ce priveşte sprijinul acordat spionajului american, în lupta împotriva comunsimului şi de apărare a lumii democrate faţă de planurile agresive ale Pactului de la Varşovia, în frunte cu URSS, iar de curând au fost date publicităţii în Polonia şi alte ţări documentele care atestă colaborarea colonelului polonez cu CIA.

Este falsă afirmația lui Pacepa că nu și-a trădat țara și colegii din spionaj pentru că miza lui a fost comunismul. Cu sau fără Pacepa, comunismul oricum cădea, din cauza disfuncțiilor sale grave, a decalajelor ecrasante de dezvoltare dintre cele două sisteme economice și social-politice diferite.

În cazul Pacepa, în schimb, partea americană păstrează o tăcere apăsătoare, ea însăşi generatoare a tot felul de speculaţii, care sunt amplificate şi de afirmaţiile năucitoare făcute de fostul general de-a lungul anilor.

În iulie 2013, generalul Ioan Mihai Pacepa a dat un interviu telefonic la un post TV, în prime time, unde a încercat să inducă ideea că nu și-a trădat țara și colegii din spionaj, pentru că miza lui a fost comunismul. Ar putea fi acesta reevaluat de istorie în contextul deschiderii arhivelor și al mărturiilor care au apărut după revoluție sau pur și simplu va rămâne un trădător al războiului rece?

Este falsă afirmația lui Pacepa că nu și-a trădat țara și colegii din spionaj pentru că miza lui a fost comunismul. Cu sau fără Pacepa, comunismul oricum cădea, din cauza disfuncțiilor sale grave, a decalajelor ecrasante de dezvoltare dintre cele două sisteme economice și social-politice diferite, cel al lumii democrate, capitaliste și, respectiv, cel al lagărului socialist. În toată această schimbare, desigur, un rol uriaș a avut revoluția informatică.

Pacepa a trădat un regim politic al cărei produs și instrument a fost, şi pe care l-a slujit cu zel până în ultima clipă. Încă de la începuturile ei, în anul 1946, potrivit propriilor declaraţii, cariera lui Ion Mihai Pacepa în organele poliţieneşti ale statului poartă amprenta implicării în acţiunile cu caracter represiv, antidemocratic. Datorită relaţiei pe care tatăl său a avut-o cu Alexandru Demeter, şeful cadrelor Securităţii în anii 1950, dosarul personal de cadre nu a fost verificat conform canoanelor politice ale vremii, în pofida faptului că acesta conţinea o serie de elemente care i-ar fi refuzat din start orice posibilitate de admitere, atât în Securitate, cât şi în PCR.

Pacepa a crescut şi s-a format ca ofiţer de Securitate în perioada marii terori a anilor 1950-60. Rădăcinile ascensiunii sale în Securitate sunt puternic marcate de implicarea KGB şi a ocupantului sovietic al ţării. Graţie consilierilor sovietici, personal a şefului acestora, Aleksandr Mihailovici Saharovski, Pacepa a avut, după 1956, o carieră fulminantă în DIE a Securităţii, culminând cu funcţia de adjunct al şefului DIE.

Din această perspectivă, apare cel puţin bizară strădania unor publicişti de a-l aşeza pe Ion Mihai Pacepa alături de martirii mișcării de rezistență împotriva regimului totalitar de stânga şi de toţi cei reabilitaţi de justiţie ca victime ale unor procese comuniste. Nu reprezintă aceasta o ofensă adusă memoriei tuturor celor care au luptat într-adevăr împotriva regimului comunist, a foştilor deţinuţi politici?

Încă înainte de promovarea în structura aparatului extern al Securităţii, Pacepa participase direct sau indirect la multe acţiuni de poliţie politică, precum urmărirea şi lichidarea unor membri ai mişcării de rezistenţă anticomunistă din munţi, deportările şi crimele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, fiind implicat apoi nemijlocit în alte fapte cu caracter criminal, încă neelucidate pe deplin, precum asasinarea a doi oponenţi sârbi anti-Tito, care se refugiaseră la Bucureşti, la începutul anilor ’70. În întreaga perioadă de activitate în Securitate, a dovedit un exces de zel „exemplar” în îndeplinirea comandamentelor politice ale vremii, fapt evidenţiat şi de calificativele sau notările de serviciu care, fără excepţie, i-au fost acordate la nivelul de „excepţional”. Până la plecarea consilierilor sovietici din ţară, calificativele i-au fost date în baza relaţiilor deosebite pe care Pacepa le stabilise cu aceştia. A fost destul de abil încât să-şi ascundă această parte a trecutului său, astfel încât a rămas prea puţin cunoscută colegilor din Securitatea de mai târziu, când s-a realizat curăţirea aparatului de elementele prosovietice.

Nu cred că vreodată Pacepa va fi reevaluat de istorie într-un sens pozitiv, el rămând pentru totdeauna un trădător de neam și țară din perioada  războiului rece.

În cazul Pacepa, lucrurile încep să ia o turnură îngrijorătoare din clipa în care se încearcă să se creeze un curent de opinie care tinde să-l considere pe fostul general de securitate … „erou national”! Or, o astfel de dereglare a dreptei judecăţi este posibilă numai într-o comunitate în care criteriile axiologice locale, tradiţionale, în ceea ce priveşte principiile morale şi valorile naţionale, sunt înlocuite cu criterii împrumutate de aiurea, consecinţa fiind pierderea identităţii definitorii pentru comunitatea respectivă.

Din această perspectivă, apare cel puţin bizară strădania unor publicişti de a-l aşeza pe Ion Mihai Pacepa alături de martirii mișcării de rezistență împotriva regimului totalitar de stânga şi de toţi cei reabilitaţi de justiţie ca victime ale unor procese comuniste. Nu reprezintă aceasta o ofensă adusă memoriei tuturor celor care au luptat într-adevăr împotriva regimului comunist, a foştilor deţinuţi politici?

Citește și:

Pacepa – erou sau trădător? Interviu cu istoricul Ion Constantin (I)

10 românce geniale care au influențat istoria lumii

 

 

 


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.