Povestea colonelului excentric devenit „Rege al regilor tradiţionali din Africa”

-


Muammar al-Gaddafi (1942-2011) a fost unul dintre cei mai longevivi dictatori din istorie, conducând vreme de 42 de ani cu mână de fier destinele poporului libian. În epocă, acesta s-a plasat de partea elementelor anti-occidentale, imperialiste şi sioniste, dorindu-şi să fie un fel de Che Guevara al tuturor celor care venerau tezele ilustrului Mao Zedong.

sursa foto: Sunday Times

Pe 1 septembrie 1969, un grup de tineri ofiţeri conduşi de Gaddafi a dat o lovitură de stat, care nu a implicat vărsare de sânge, pe când Regele Idris I se afla în Turcia la tratament medical. Prinţul moştenitor Sayyid Hasan ar-Rida al-Mahdi as-Sanussi, nepotul regelui, a fost destituit şi ţinut sub arest la domiciliu. Monarhia a fost abolită, proclamându-se „Republica Arabă a Libiei”. În anul 1973, Gaddafi a schimbat denumirea oficială a Libiei pe care a transformat-o în : Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară şi Socialistă. Prin această mişcare ideologică, excentricul colonel devenit dictator s-a plasat în tabăra liderilor care erau adepţii principiilor socialist-naţionaliste.

 Muammar al-Gaddafi s-a născut pe 7 iunie 1942, în provincia Sirte, într-o familie tribală beduină numită al-Qadhafah. În momentul nașterii sale, Libia era colonie italiană. În 1951, aceasta și-a câștigat independența sub regele Idris, un pro-Occidental convins. Încă din adolescenţă, Gaddafi a fost influențat de mișcarea naționalistă arabă și de liderul egiptean, Gamal Abdel Nasser. În 1961, Gaddafi a intrat la Colegiul militar din orașul Benghazi şi a mai beneficiat de o bursă de patru luni pentru formarea militară, în Marea Britanie.

După absolvire, Gaddafi a crescut constant în rândurile armatei şi s-a implicat în complotul tinerilor ofiţeri care a dus la înlăturarea Regelui de la putere şi la proclamarea: Republicii Arabe a Libiei. Astfel, tânărul ofiţer a devenit comandat suprem al forţelor armate libiene şi preşedinte al Consiliului de Comandă Revoluţionar, noul organism de guvernare al statutului libian.

La vârsta de 27 de ani, Gaddafi era liderul suprem al Libiei şi pentru impunerea supremaţiei sale a luat o serie de măsuri radicale: a închis bazele americane şi britanice de pe teritoriul ţării şi totodată a naţionalizat compania naţională de petrol. De asemenea, a înlocuit calendarul gregorian cu cel islamic și a interzis vânzarea de alcool în ţară.

sursa foto: mozaahli.blogspot.com

În urma tentativei eşuate de lovitură de stat din decembrie 1969, Gaddafi a pus în aplicare o serie de legi care incriminau disidența politică. În 1970, a expulzat restul italienilor din Libia, în numele luptei dintre naționalismul arab și imperialismul occidental.

De asemenea, acesta s-a opus pe parcursul regimului său dictatorial sionismului și Israelului, expulzând întreaga comunitatea evreiască din Libia. Concomitent cu aceste măsuri, ofiţerii de informaţii libieni au fost trimişi în întreaga lume, pentru a-i reduce la tăcere pe libienii care trăiau în exil şi formau o veritabilă opoziţie împotriva regimului său dictatorial.

În planul politicii externe, Gaddafi s-a îndepărtat de Occident și s-a îndreptat spre Orientul Mijlociu și Africa. El s-a implicat militar în conflictele din Egipt, Sudan și-n războiul civil din Ciad.

Cartea Verde și legitimarea regimului lui Gaddafi

La mijlocul anilor 1970, Gaddafi a publicat primul volum al Cărții Verzi, un compendiu de îndoctrinare a populaţiei, inspirat din principiile filosofiei maoiste. Lucrarea în trei volume descrie problemele cu democrația liberală și capitalismul și totodată legitima dictatura lui Gaddafi, prin prisma partajării puterii împreună cu comitetele populare şi a împărţirii întregii propietăţi a statului

În fapt, totul a fost o minciună întrucât Gaddafi și-a desemnat membrii familiei şi ai tribului său în funcţiile cheie ale statului, iar corupţia şi tirania a ţinut în sărăcie cea mai mare parte a populaţiei libiene. Controlul asupra rezervelor de petrol l-a transformat într-un lider excentric şi un sponsor al terorismului arab şi mai apoi global.

În plan internaţional, acesta s-a remarcat prin costume excentrice şi prin garda sa pretoriană formată din femei virgine, care-l păzeau pretutindeni, pe cel care s-a proclamat „Rege al Africii”. În schimb, în Occident ororile regimului său nu au fost trecute cu vederea şi i-au adus porecla de : „Câinele nebun al Orientului Mijlociu.  Guvernul său a fost implicat activ în finanțarea multor grupuri teroriste din întreaga lume, care militau împotriva Occidentului şi a sionismului. Armata republicană irlandeză a avut legături strânse de colaborare cu Gaddafi, iar din această cauză mai bine de 10 ani Londra a întrerupt relaţiile bilaterale şi diplomatice.

În 1986, teroriștii libieni au fost considerați a fi în spatele atentatului dintr-un club din Berlinul de Vest care s-a soldat cu 3 morți și zeci de răniți. Administrația condusă de Ronald Reagan a ordonat bombardarea unor ținte din Libia, inclusiv reședința lui Gaddafi din Tripoli.

sursa foto: rfi.fr

O altă afacere de terorism în care a fost implicată Libia a fost atentatul de la Lockerbie din 1988. Astfel, un avion care transporta 259 de persoane a explodat în apropiere de Lockerbie, Scoția, iar resturile au ucis 11 civili la sol.

În anii 1990, relația dintre Gaddafi și Occident a început să se dezghețe. Pe măsură ce Gaddafi se confrunta cu o amenințare tot mai mare din partea islamiștilor radicali care se opuneau regimului sale, el a început să facă schimb de informații cu serviciile secrete britanice și americane. În 1994, Nelson Mandela l-a convins pe liderul libian să îi predea pe suspecții de la bombardamentul de la Lockerbie. 

La mijlocul anilor 2000, Gaddafi a fost reevaluat de Occident

Pe de altă parte, Gaddafi a reluat relațiile cu Occidentul, iar premierul italian Silvio Berlusconi l-a numit prietenul său. Fiul și moștenitorul lui Gaddafi, Seif al-Islam Qaddafi, a devenit o prezență obișnuită la Londra unde intermedia afaceri cu petrol.

În 2001, Organizația Națiunilor Unite a redus sancțiunile impuse Libiei, iar companiile petroliere străine s-au reîntors în câmpurile petrolifere din jurul capitalei Tripoli. 

După mai bine de patru decenii de putere absolută, căderea lui Qaddafi s-a produs în mai puțin de un an. În ianuarie 2011, revoluția tunisiană a forțat eliminarea fostului dictator Zine al-Abidine Ben Ali, și a declanșat primăvara arabă.

În luna următoare, conducătorul egiptean Hosni Mubarak a pierdut puterea, oferind un impuls moral protestatarilor din câteva capitale arabe. În ciuda atmosferei de represiune severă, au izbucnit demonstrații în orașul Benghazi care s-au răspândit în întreaga Libie.

Gaddafi a folosit forța pentru a încerca să suprime protestele, iar violența a sporit rapid. Polițiștii și mercenarii străini au deschis focul în protestatari, iar elicopterele au bombardat civilii. Până la sfârșitul lunii februarie 2011, opoziția a dobândit controlul asupra unei mari părți a țării, iar rebelii au format un organism de conducere numit Consiliul Național de Tranziție. Opoziția a înconjurat Tripoli, unde Gaddafi mai avea încă un sprijin minimal.

sursa foto: DCNews

Cea mai mare parte a comunității internaționale și-a exprimat sprijinul față de NTC și a cerut eliminarea lui Gaddafi. La sfârșitul lunii martie, o coaliție a NATO a început să ofere sprijin forțelor rebele, sub formă bombardamentelor chirurgicale asupra pozițiilor deținute de regim. Intervenția militară a NATO s-a dovedit a fi decisivă în următoarele șase luni. În aprilie, un atac NATO l-a ucis unul  pe unul dintre fiii lui Gaddafi. Când Tripoli a căzut în mâinile forțelor rebele la sfârșitul lunii august, a fost văzută ca o victorie majoră a opoziției și un sfârșit  simbolic pentru regimul lui Gaddafi.

În iunie 2011, Curtea Penală Internațională a emis mandate pentru arestarea lui Gaddafi, a fiului său Seif al-Islam și a socrului acestuia, pentru crime împotriva umanității. În iulie, mai mult de 30 de țări au recunoscut NTC, drept guvern legitim al Libiei. Gaddafi a pierdut controlul asupra țării, dar locația lui era încă necunoscută.

Pe  20 octombrie 2011, oficialii libieni au anunțat că Muammar al-Gaddafi a murit în apropierea orașului natal din Sirte, Libia. După moartea acestuia, statul libian este încă pradă anarhiei între diferite grupuri ale diferitele facțiuni ale fostei opoziții anti-Gaddafi, iar perspectiva războiului civil este mai reală ca oricând.

Libia, în fața războiului civil. Khalifa Haftar, liderul din umbră?

În momentul de față, o luptă a izbucnit în februarie 2019 pentru controlul celui mai mare câmp petrolier din Libia, între forţele guvernamentale de la Tripoli susţinute de ONU şi forţele Armatei Naţionale Libiene (ANL), conduse de feldmareşalul Khalifa Haftar, conducătorul estului fracturat libian.

sursa foto: BBC


Câmpul El-Sharara este capabil să producă 315.000 barili de ţiţei pe zi-aproximativ o treime din producţia totală. Însă acesta a fost închis de Corporaţia naţională libiană a petrolului (NOC) în decembrie, când instalaţia a fost confiscată de triburile locale, care cer ca Guvernul de la Tripoli să facă mai multe pentru a scoate zona din sărăcie.

Citește și:

 China, vecina României


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.