Al Doilea Război Rece

-


Bine ar fi fost dacă umanitatea nu ar fi ajuns să redenumească războiul petrecut între anii 1914 și 1918 altfel decât Războiul Mare sau Războiul Națiunilor! Nu au trecut însă nici 25 de ani și a fost clar pentru toată lumea că acest conflict va rămâne cunoscut drept Primul Război Mondial. Astăzi, la doar 29 de ani de la terminarea a ceea ce s-a numit Războiul Rece, doar existența pandemiei ne mai obligă să nu ne gândim serios la problema intrării omenirii într-un Al Doilea Război Rece. Asta pentru că este cert că relațiile dintre cei doi giganți ai lumii de azi, SUA și China, au ajuns în acest punct.

Trebuie însă să remarcăm că participanții la acest nou Război Rece sunt diferiți. Iar aici, vom vedea, nu este vorba doar despre înlocuirea Uniunii Sovietice de către o Chină care vine cu un rafinament asiatic care se poate găsi atât în modul său de a face bani, război sau chiar politică (la urma urmei China este singurul stat comunist important ce a scăpat de implozia petrecută între anii 1989-1991, iar aceasta nu o putem cataloga decât ca o victorie politică, fie ea marginală, a Primului Război Rece).

Ceea ce dorim însă să subliniem este că și America este înlocuită azi în acest nou conflict de o cu totul altă Americă. Asta pentru că este limpede că SUA, măcar pentru faptul că statuia întemeietorului lor, George Washington, e dată jos de pe soclu și batjocorită, nu mai reprezintă nicidecum SUA de acum câteva decenii…

Este însă puțin probabil ca Washington-ul să nu se întărească din punct de vedere socio-politic destul de devreme, mai ales Partidul Democrat de azi, presat de acest nou război, va reveni în următorii ani la preocupări ceva mai serioase, cum a avut de exemplu în epocile Roosevelt, Truman sau Kennedy. Și profităm de ocazie pentru a afirma că nu întâmplător, la numai câteva luni de la sfârșitul Primului Război Rece (URSS s-a desființat pe 26 decembrie 1991), în SUA au izbucnit, în aprilie 1992, singurele proteste din ultimii 50 de ani ale populației de culoare,  ce pot fi comparabile cu ceea ce se întâmplă astăzi în America.

Păcat că nimeni din presa românească nu a făcut până acum o legătură cu faptul că peste numai câteva luni, în noiembrie 1992, în SUA urmau să fie alegeri prezidențiale pe care republicanii ,,trebuiau’’ să le piardă (acest lucru s-a întâmplat,  George H. W. Bush pierzând în favoarea lui Bill Clinton), așa cum și astăzi, peste câteva luni, sunt alegerile în care alesul acelorași republicani, Trump, ,,trebuie’’ să plece.

Rămâne de văzut însă și dacă se va întâmpla același lucru, noi, românii, având o vorbă: ulciorul nu merge de multe ori la apă! Mai interesant ar fi însă să observăm și care ar fi punctele slabe ale Chinei comuniste. 

Cel mai probabil că Partidul Comunist Chinez vede ca principală amenințare la adresa sa existența sau formarea unor mișcări ce se pot bucura de popularitate, ce sunt sau pot deveni complet independente de statul comunist și îndreptate împotriva acestuia, inclusiv după modelul Falun Gong (o practică străveche de cultivare a caracterului moral și a corpului) – care a reușit în anii ‘90 să adune 10.000 de protestatari la Beijing.

Astfel, deși în 1999 practicanții Falun Gong s-au adunat în mod pașnic în apropierea guvernului, este de așteptat ca alte organizații, care au revendicări politice mai decise, să se apropie mai degrabă de manifestările sângeroase din 1989 din Piața Tiananmen. Nu există deci îndoială că în ultima perioadă SUA și-au intensificat activitatea de susținere a acestui tip de formațiuni, chiar și numai pentru a pune presiune pe guvernul, dar și pe serviciile de informații de la Beijing, pentru dispersarea resurselor lor, altfel foarte numeroase.

O a doua amenințare la adresa Partidului Comunist Chinez este oarecum legată de prima, venind din partea ,,insulelor de democrație’’ din Hong Hong și Taiwan, ultimii răspândind și ideea de independență a acestui stat, cunoscut oficial drept Republica Chineză. Cele două entități, relativ apropiate geografic una de cealaltă, acționează ca adevărați emițători ai democrației tocmai de-a lungul coastelor bogate ale Chinei, așadar unde se întâlnesc și majoritatea tinerilor chinezi educați, care au circumvoluțiunile creierului suficient de adânci pentru a se putea semăna într-însele ideile democrației autentice, adică cel mai mare coșmar al Partidului Comunist Chinez.

Evident, dacă relația strânsă dintre Taiwan și SUA e binecunoscută de decenii, manifestările recente din Hong Hong indică aproape cu certitudine că CIA,  sprijinită cel puțin de know-how-ul lui MI6 (Hong Hong a fost sub dominaţie britanică în perioada 1842-1997), este puternic implicată.

A treia amenințare la adresa Chinei vine din partea separatiștilor, fie ei tibetani, fie islamiști din rândul musulmanilor uiguri din provincia Xinjiang. Dacă ar fi să ne luăm după demografie, istorie, dar mai ales bun simț, atât tibetanii, cât și uigurii ar avea dreptul la o independență reală. Nu acest lucru însă îl crede și China. Iar în baza acestui fapt, atât tibetanii, cât și islamiștii își organizează propriile lor acțiuni de ripostă, mai mult sau mai puțin violente, acțiuni ce de acum încolo vor fi și mai intens sprijinite de Washington, deci vom auzi la știri mai des despre ele.

Chiar așa, este adevărat că surprinzătorul acord dintre SUA și talibani semnat la începutul acestui an, care pune capăt conflictului de peste 18 ani din Afganistan, vine la pachet cu o înțelegere secretă privind intensificarea sprijinirii de către talibani (peste capul Pakistanului, aliatul Chinei împotriva Indiei) a islamiștilor uiguri din China?

Citeşte şi:

Biden va accepta la Convenția Democrată din august desemnarea sa drept candidat în alegerile prezidențiale

 


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.