SUA au nevoie de o coaliție maritimă împotriva Iranului. Ce rol va avea România

-


În contextul conflictului cu Iranul, Washingtonul a cerut aliaților săi să sprijine construirea unei coaliții militare internaționale pentru a securiza trecerea navelor prin strâmtoarea Hormuz, aflată la intrarea în Golful Persic. Marea Britanie, dintotdeauna partenerul „special” al SUA și totodată statul „certat” deja serios cu Iranul (Teheranul și Londra își capturează reciproc petrolierele în aceste vremuri), a trimis deja nave militare în zonă. Germania a respins cererea SUA. La fel și Japonia. Secretarul de Stat american Mike Pompeo s-a declarat însă încrezător că Washingtonul va reuși să construiască o coaliție maritimă, în pofida răspunsului dat de anumiți aliați europeni și asiatici.

Aceste întâmplări nu fac altceva decât să ne amintească de începuturile intervențiilor americane din Irakul și Afganistanul de la începutul anilor 2000. La vremea lor, și aceste acțiuni au fost criticate de anumite state, mai ales din vestul Europei.

Însă atunci, Donald Rumsfeld, ministrul apărării în administrația George W. Bush, se arăta încrezător în formarea unei coaliții, precum astăzi Pompeo. Ba Rumsfeld se lăudase că SUA va arunca împotiva Irakului „mama tuturor coalițiilor” și exact așa a fost. Alături de SUA s-au strâns un număr impresionant de state „foarte capabile” din punct de vedere militar: Albania, Moldova, El Salvador, Bulgaria, Estonia, Tonga, Azerbaijan, Bosnia și Herzegovina, Macedonia, Letonia, Armenia, Mongolia, Georgia, Nicaragua, Lituania și… România.

De ce vrea SUA sprijinul unor state ale căror armate sunt niște glume

Desigur, cât de mult au ajutat SUA toate aceste state din punct de vedere militar este discutabil. Cel mai probabil că generalii americani și-au pus mâinile în cap când au văzut că o țară din estul Europei își trimite militarii pe front în niște chestii cărora li se spune ARO. Adevărul este însă că SUA n-au urmărit niciodată un sprijin militar de pe urma statelor din „mama coaliției”. La urma urmei, bugetul militar al tuturor țărilor amintite mai sus era insuficient pentru a dota cu echipament de ultimă generație măcar o singură divizie de infanterie. Important pentru SUA a fost un singur lucru: acțiunile sale să fie protejate în fața opinei publice internaționale prin susținerea lor de către un număr copleșitor de state. Atât și nimic mai mult.

Desigur, putem spune și că implicarea SUA în Irak, Afganistan și, mai spre zilele noastre, în așa zisa „Primăvară Arabă”, este controversată. Personal, consider că ideea a fost bună, însă aplicarea ei dezastruoasă. Căci nu avem cum să nu observăm astăzi că Irakul, Afganistanul, Libia și Siria – chiar conduse de către niște demenți precum Saddam, talibanii, Gaddafi sau Assad – au fost țări care puneau mai puține probleme pe plan internațional decât pun astăzi, după implicarea SUA.

Evident, complicațiile fiecăruia dintre conflictele cu țările amintite mai sus au putut fi cu greu imaginate de la început și au dus treptat la haosul din zilele noastre. Aceasta însă nu este o scuză pentru inflexibilitatea diplomatică a Washingtonului, care a arătat că SUA este în secolul XXI statul care câștigă orice război, dar pierde fiecare pace. Sau, ca să readuc în actualitate vorba unui distins cetățean american,  „avem bombe inteligente și conducători tâmpiți”.

De ce nu a negociat România o prezență simbolică în teatrele de operații la începutul anilor 2000

Trebuie spus și că sprijinul pe care România l-a acordat Washingtonului în aceste conflicte a dezbinat opinia publică românească. Pe de-o parte, artizanii neimplicării au susținut că armata română nu are ce căuta „la mii de km distanță, pe coclauri străine”, că trebuie „să apare țara, nu interesele SUA” șamd. Cealaltă parte, a celor ce au susținut implicarea militară, aminteau că „România este stat NATO” care și-a făcut datoria când un alt membru al acestei alianțe (SUA) a avut nevoie de ajutor, că „este bine să duci război împotriva teroriștilor la distanță decât să-i aștepți să ajungă în țară” șamd. Care tabără are dreptate? Amândouă și niciuna. Pentru că adevărul este la mijloc.

Cum am arătat mai sus, interesul SUA nu a fost niciodată legat de potența militară (aproape inexistentă) a Românei și a altor aliați de pripas, ci de prezența acestor state pe o listă cât mai lungă de susținători, această realitate fiind, de altfel, ușor de intuit de către un politician, indiferent de coeficientul său de inteligență.

Așadar, având în vedere interesul real al Washingtonului, nu ar fi fost o tragedie, la începutul anilor 2000, dacă am fi încercat să negociem o prezență simbolică a armatei române în teatrele de operații. Clasa politică românească însă, nedespărțită de obiceiul de a pupa dosul unui superior pentru a-i intra în grații, a plusat, având discutabilul crez că nu interesele geostrategice, ci niște sute de militari în plus vor obliga Washingtonul să întoarcă serviciul României cândva, dacă va fi cazul. Dar ce spune proverbul: „prost nu e cel care cere, ci acela care dă”! Și să nu uităm: „datul” politicienilor români s-a soldat cu moartea în teatrele de operații a 28 de români și rănirea altor câteva zeci.

Desigur, în urma prezenței unor efective mărite ale armatei române în teatrele de operații au avut loc și „câștiguri colaterale”. Foarte mulți militari români s-au văzut confruntați cu experienţa unui câmp de luptă, iar această experiență, adusă apoi în mai toate unitățile militare ale României, este astăzi neprețuită. S-au făcut progrese uriașe cel puțin în domeniul forțelor speciale și a celor destinate culegerii de informații prin mijloace umane, dar și tehnice. S-au făcut câteva cârpeli binevenite și în privința dotării. De multe ori, militarii români, deschizând ochii și văzând inclusiv cum sunt îmbrăcăți, ba chiar și cum mănâncă sau beau „străinii”, s-au și auto-cârpit. Adică s-au dotat prin bani proprii.

Ca amănunt umoristic, bişniţa a căpătat culoare kaki: ce-au putut să transporte militarii români în aeronave la întoarcerea din mult-prea-aprovizionatele baze americane bate la fund lejer orice autocar întors cu „turiști” din Turcia anilor 90. Ba cu banii „în plus” din misiuni, militarii au și ajutat orașele României fie să-și dezvolte piața imobiliară sau magazinele de bricolaj, fie să le înfrumusețeze străzile cu vreun Logan nou-nouț sau te miri ce Megane/Passat second hand.

Nu în ultimul rând, generalii care au primit mii de șpăgi grase la „începuturi”, adică atunci când se pleca în teatre pe bază de „voluntariat”, au construit superbe locuințe multietajate în zonele montane și de litoral ale țării. Chiar și în Deltă. Acolo își consumă ei astăzi liniștiți măricica lor pensie, toate acestea dintr-un motiv știut de toți și spus de nimeni: în armata română, temuții procurori militari sunt de temut doar când se ocupă de căței, nu și de dulăi…

Iranul este un coșmar militar, dotarea armatei române – un dezastru

Revenind la subiectul acestui articol, SUA cer astăzi din nou ajutorul aliaților săi. Deci și României. Iar politicienii români n-au făcut nimic pentru ca această informație, deosebit de importantă, să fie pe agenda publică. Cu alte cuvinte, se simt din nou siguri pentru a decide singuri că alți militari pot să moară.

Iar de această dată nu vorbim doar de alte 28 de suflete. Căci, teoretic, echipajul fiecăreia dintre cele două fregate pe care ne-ar putea bate gândul s-o trimitem în zona Iranului este format din peste 200 de militari. Da, vorbim despre una din cele două fregate second hand cumpărate în anul 2003 de la englezi în urma unui scandal pe care s-a aruncat rapid batista. Nave second hand pe care politicienii promit de 16 ani că le modernizează. Nave care în anul 2019 sunt dotate fiecare cu câte UN SINGUR TUN! Una peste alta, de ce-am fi surprinși că politicienii României vor trimite spre Iran una dintre aceste nave, riscând printr-o singură decizie viața a sute de români? Nu au mai fost inconștienți și în 2011, trimițând o astfel de navă în Mediterana, în timpul conflictului din Libia? Răspuns: pentru că există o problemă – Iranul nu este Libia.

În Libia dictatorului Gaddafi, a fost un război civil în care disoluția statului și a armatei au fost la ordinea de zi. În chestiunea iraniană, vorbim însă despre un posibil război cu un stat bine înarmat și motivat, cu o geografie – teren muntos cu vârfuri de peste 5000 de metri – care îl avantajează în defensivă, dar și în ofensivă – în spațiul imens al celor peste 1500 de km de țărm pe care Iranul îl are la Golful Persic și Golful Oman, el poate ascunde oriunde modernele sale rachete antinavă construite cu ajutorul Chinei sau poate porni un atac cu cele aproape 50 de submarine și mini-submarine pe care le deține. Așadar, Iranul este un coşmar militar, inclusiv pentru cea mai puternică forță năvală a lumii, marina SUA.

Ar fi în interesul României să negocieze sprijinul oferit SUA

Acestea fiind zise și având în vedere același etern interes al SUA de a vedea o listă cu un lung șir de țări ce îi sprijină acțiunile, ar fi în interesul nostru să acceptăm, dar să negociem de această dată inteligent, participarea României la o misiune navală împotriva Iranului. Am putea propune să trimitem operatori ai forțelor speciale pe navele civile ce traversează strâmtoarea Hormuz pentru a feri petrolierele de omuleții verzi și cam pirați ai Teheranului. Sau un pluton de ofițeri meteorologi, care să facă cu mâna la norii Cumulonimbus de pe un portavion american. Orice, numai să nu trimitem în cel mai periculos loc al Planetei două sute de români pe o navă înarmată cu un singur tun.

Ce marină sărbătorim de Ziua Marinei?

Desigur, nu am naivitatea de a crede că politicenii români vor aplica mare lucru din ceea ce am propus până aici. Pentru că expresia „lasă că merge și așa”, inclusiv versiunea ei modernă făurită de poliția din Caracal („lasă că nu-i grav, fata a fugit cu vreunul”) este, cu mici excepții, un moto al întregii clase politice românești, încă din ultima parte a domniei lui Carol I. Lasă că o să trimitem în primul război mondial soldați, chiar și desculți. Lasă că o să facem același lucru și în al doilea război mondial. Lasă că o să trimitem la un posibil război cu Iranul și o navă cu un singur tun. Merge și așa. Dar dacă nu va merge? Dacă apele Golfului Persic vor deveni cimitir pentru două sute de suflete românești, pentru că niște nenorociți și-au bătut joc de marina militară a României, nefiind în stare în 16 ani să modernizeze niște nave oricum cumpărate la mâna a doua, în 23 de ani să repare singurul submarin pe care îl avem, și în mulți ani de zile să se hotărască măcar care va fi firma ce va începe construcția atât de asteptatelor corvete multifuncționale?

Iată, suntem în august, se aproprie Ziua Marinei și toată lumea va sărbători fără să știe că nu avem ce sărbători, că totul este o fandoseală fără fond, un artificiu aruncat în fața opiniei publice pentru a ascunde ceea ce ar trebui să se cheme de fapt Ziua Rușinii Naționale. Ziua în care politicenii se adună în tribuna de pe faleză ca niște infractori ce nu se mai satură să revină la locul faptei lor, an de an, pentru a-și admira crima națională: distrugerea forțelor navale ale României!

Așadar, având prea puțină încredere în clasa politică românească, mă văd nevoit să închei acest text cu o scrisoare deschisă adresată Ambasadorului Statelor Unite ale Americii la București, Excelența Sa, domnul Hans Klemm:

Domnule ambasador,

Dacă politicienii României sunt atât de imbecili cum de altfel îi știți, dacă șeful statului major al apărării, generalul Nicolae-Ionel Ciucă, cel care afirmă într-un interviu că: „nu am intrat în armată pentru bani. Eu nu mi-am trădat, nu trădez şi nu-mi voi trăda niciodată Ţara şi Camarazii”, se va dovedi în final doar un laș tăcut, dacă și locțiitorul său, generalul Laurian Anastasof, precum și Şeful Statului Major al Forţelor Navale, viceamiralul Alexandru Mirsu, vor fi așișderea, adică niște indivizi care pentru liniștea funcției sau/și a pensiei lor vor fi capabili să tacă și să facă liniște la rândul lor, și prin asta să calce pe cadavrele camarazilor lor acceptând în tăcere o misiune de neacceptat, binevoiţi dumneavoastră să înțelegeți că, dacă vreuna dintre cele două așa-zise fregate românești va pleca spre Golful Persic și nu se va mai întoarce de acolo, cutremurele sociale generate de tragediile precum ,,Colectiv’’ sau ,,Caracal’’ vă vor părea instant nesemnificative, cu toate consecințele pe care le bănuiți în sfera relațiilor româno-americane.

Cu deosebit respect, semnează un jurnalist care iubește SUA, deși încă nu înțelege de ce adresa de web a Statului Major al Apărării României este www.defense.ro. Cel mai probabil că un foarte cunoscut poet român a vorbit doar în nume personal atunci când a afirmat: „Limba română este patria mea”.

Citește și:

Scrisoarea adresată ministrului interimar al MAI de o candidată care a picat admiterea la Academie cu media 9.00

Putin foloseşte banda „Lupilor Nopţii” în acţiunile sale de sfidare a Ucrainei. Kremlinul a intrat într-o nouă eră a înarmării nucleare?

 


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.