Unirea de la 1859, prima etapă a făuririi României Moderne

-


Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 sub Alexandru Ioan Cuza reprezintă prima etapă din construcţia Românie Moderne şi a fost rodul gândirii generaţiei paşoptiste, culminând cu realizarea uniunii vamale dintre Moldova şi Ţara Românească în 1848 (în vremea domnitorilor Mihail Sturdza şi Gheorghe Bibescu).

 

Marile Puteri (Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman) învingătoarea în războiul Crimeii (1853-1856) au discutat problema Principatelor Române în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1858) şi au emis un act internaţional prin intermediul căruia s-a reglementa statutul internaţional şi organizarea internă a Moldovei şi Ţării Româneşti.

Astfel, în baza acestei înţelegeri a Marilor Puteri (Convenţia de la Paris), în Principatele Române se introducea principiul separației puterilor în stat şi se instituia pentru fiecare Principat  câte un domn şi o Adunare Electivă şi un organ legislativ comun: „Comisia Centrală”.

Napoleon al III-lea a fost susţinătorul impunerii Convenţiei de la Paris în Principatele Române pentru că a dorit să limiteze influenţa Rusiei, la gurile Dunării şi-n Balcani. Practic, Convenţia a servit drept constituţie şi a consfinţit unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani, Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, elimina monopolurilor şi  privilegiile de clasă.

Elita moldavă s-a opus iniţial unirii întrucât existau temeri că Iaşiul îşi va pierde din influenţă în favoarea Bucureştiului, însă divanurile ad-hoc convocate în 1857 şi-n 1859 au consfinţit dorinţa de unire a românilor din cele două principate. Pe 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.

În schimb, în Ţara Românească alegerile urmau să se desfăşoare pe 24 ianuarie, iar contextul nu era favorabil unioniştilor întrucât Adunarea Electivă era dominată de conservatori.

Pe 24 ianuarie 1859, Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza şi-n Ţara Românească, fiind votat în unanimitate. Imperiul Otoman şi Austria au criticat dubla alegere ca domn a colonelului Alexandru Ioan Cuza la Iaşi şi Bucureşti întrucât Convenţia de la Paris nu prevedea  o asemenea situaţie.

În cele din urmă, Alexandru Ioan Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti  a fost recunoscută de către marile puteri, pe parcursul domniei sale.

În anul 1862, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe Tron a Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Constituția, adoptată la 1 iulie 1866, a consfinţit denumirea oficială de România, iar la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire şi s-a născut România dodoloaţă.

Citește și:

Venezuela și PSD


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

comments icon 0 comments
bookmark icon

Write a comment...

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.