INTERVIU GHEORGHE PIPEREA: «Este iresponsabil ca Isărescu să le spună românilor să ia credite ACUM pentru că sunt ieftine»

-


Avocatul Gheorghe Piperea a declarat într-un interviu, pentru Jurnalistii.ro, că ar fi absolut iresponsabil din partea guvernatorului Băncii Naționale, Mugur Isărescu, să le spună românilor «Luați acum credite, că acum sunt ieftine, la anul s-ar putea să se scumpească». De asemenea, avocatul a explicat de ce controversata lege a dării în plată este avantajoasă nu numai pentru românii care nu-și mai pot plăti creditele ipotecare, ci și pentru bănci, care o contestă cu înverșunare. În plus, avocatul a precizat cum va acţiona în contextul în care presa a încălcat secretul bancar şi a dezvăluit creditele pe care le are la bănci.

Jurnalistii.ro: Care credeți că este lucrul cel mai bun pe care l-ați făcut în acest an pentru români?

Gheorghe Piperea: Anul ăsta cred că cea mai mare victorie a mea și cel mai important lucru pe care l-am făcut pentru toți cei care așteaptă câte ceva bun în economia asta de pradă este procesul contra BCR pe care l-am câștigat în 20 octombrie 2015, pentru că este un proces pur și simplu istoric.

Chiar dacă a durat cinci ani de zile, s-a demonstrat acolo că băncile pot să facă abuz de putere economică, tocmai pentru că sunt prea mari pentru a fi considerate că sunt responsabile. De asemenea, s-a demonstrat și că dacă există o alianță între mai multe persoane, nimic nu le poate sta în cale acestor oameni.

Ca să fie lucrurile ușor de înțeles, un elefant, dacă este înțepat de 10-15 țânțari, nu are niciun fel de problemă, însă chiar și un elefant, dacă este asaltat de un milion de țânțari, colapsează.

Acesta este, după părerea mea, cel mai important lucru care s-a întâmplat anul acesta, dar este unul la care lucrez de cinci ani și este important și pentru că mi-am demonstrat mie că pot. În acești cinci ani am trecut prin multe faze negative, faze care au fost determinate de faptul că, deși știam că am dreptate, deși știam că oamenii au dreptate, mă trezeam cu tot felul de situații aberante din partea justiției. Justiție care, până la urmă, a închis cercul, pentru că s-a terminat în recurs la Curtea de Casație.

Mai e un lucru bun pe care l-am făcut tot anul acesta. Deocamdată, însă, nu este finalizat, pentru că încă nu e promulgat. Este această lege a dării în plată, care oferă celor mulți, celor insignifianți, un instrument de negociere pe care nu l-au avut niciodată cu aceste bănci, care au poziția incontestabil de puternic al economiei, care își impune condițiile și care uneori se impune intrând cu bocancii în viața oamenilor.

Legea dării în plată nu este o lege care să îți permită să scapi de o casă pentru că nu mai este conformă cu așteptările tale, pentru că nimeni nu este atât de iresponsabil cum îi consideră în continuare șefimea bancară pe consumatorii români, încât să își lase casa de bunăvoie, ci îți permite să negociezi cu banca o reducere a poverii.

Sunt oameni care au ajuns la capătul puterilor, de ani de zile sunt într-o alergare continuă pentru a putea să plătească aceste rate, cu tot cu penalități care cresc în proporție aritmetică, în exact momentul în care există un mic incident de plată. Exact ca în coșmarul acela nesfârșit în care alergi după un autobuz și nu reușești să îl prinzi din urmă, tot așa și oamenii aceștia, când au senzația că au ajuns să achite la zi acele rate, descoperă că, de fapt, apar și tot felul de alte penalități și acesta este motivul pentru care oamenii nu mai pot să mai suporte.

Sunt foarte mulți care au plecat din țară pentru a putea să aibă un venit mai mare în așa fel încât să achite aceste rate. Cei mai mulți dintre cei care au plecat din România, cele trei milioane, nu au plecat pentru că au vrut, ci pentru că au fost determinați de aceste credite, care s-au făcut în mod cu totul iresponsabil în anii aceia de boom imobiliar, între 2006 și 2008, iar această iresponsabilitate nu este o vină a consumatorilor, pentru că ei ar face ceea ce ar face orice om normal atunci când ţi se pune la dispoziţie o sumă de bani pentru a-ţi cumpăra o casă. Iresponsabili sunt cei care au vândut acele credite. Şi această lege, printre altele, dacă nu va ajunge să impună acest tip de negociere, ar putea să fie văzută şi ca un fel de sancţiune pentru iresponsabilitate.

Este o unealtă pe care nu au avut-o niciodată oamenii. Sunt oameni pe care îi cunosc. Sunt sute de mesaje pe care le primesc. Sunt oameni care încearcă de cinci ani de zile să obțină o reducere a intensității a acelor contracte, în așa fel încât să poată să își plătească datoria. Sunt oameni care, spre exemplu, sunt polițiști de profesie sau sunt pompieri sau sunt militari sau profesori, sunt foarte mulți bugetari, care oricum au fost lăsați fără 25% din salariu în 2010, care au ajuns în situația de a avea 2000 de lei pe lună salariu și 2300 de lei rată. Ceea ce înseamnă nu numai că acei oameni nu mai au bani pentru a cheltui pentru propria întreținere a familiei și a copiilor, în special, dar trebuie să mai facă rost din alte surse de alți 300 de lei pentru a achita ratele. Și te întrebi cum mai pot oamenii aceia să continue să supraviețuiască. Supraviețuiesc exact cum supraviețuiește acel om care este în apă până la gât, ținând gura în sus și inhalând cu furie orice cantitate de oxigen pe care o are la dispoziție.

Dumneavoastră sperați ca legea să fie un mijloc întâi de negociere și abia apoi oamenii să apeleze la ea?

Asta este intenția, de a se constitui într-un instrument de negociere, pe care oamenii nu l-au avut până în momentul de față, pentru că acest transfer al dreptului de proprietate nu se întâmplă imediat. Există o notificare asupra intenției, există un termen de 15 zile și dacă în 15 zile banca nu își spune intenția de a negocia, abia după aceea se merge la notar și în alte 3 zile se face actul de transfer al dreptului de proprietate.

Ca să fie lucrurile foarte clare, trebuie să repet un lucru pe care l-am mai spus: nu este nimeni atât de iresponsabil încât să își părăsească acea casă unde nu doar că a investit bani timp de 7 ani de zile, să zicem, dar a investit emoții, suferință, chin. Pe de o parte, este casa unde copiii și-au stabilit obișnuințele, adică prietenii, vecini, școala unde se duc. Pe de altă parte, în această casă este o investiție de foarte mare anvergură a fiecărei familii în parte, mai ales că, de regulă, este singura proprietate.

La momentul când s-a încheiat contractul, în 2006, s-a plătit 25% avans din prețul acelei case, preț care oricum era supraevaluat de bancă. În acești 7 ani de zile s-a mai plătit 30-40% din valoare, ceea ce înseamnă că practic din valoarea aceea, care, repet, nu este valoarea de piață la ora actuală, s-a plătit probabil 55-60% și, în consecință, cel care face acest gest îl face în mod forțat. Gestul de a lăsa casa în mâinile băncii este un gest in extremis, pentru că nu mai are altă soluţie.

În consecinţă, ştergerea acelei datorii nu este un cadou pe care îl obţii forţat de la bancă, nu este nici măcar un gest uman pe care cică îl face banca atunci când şterge datoria. Nici vorbă de aşa ceva, pentru că nu este o ştergere de datorie, este o asumare de pierderi de către acest om. Pur şi simplu pierde acea casă şi pierde tot ceea ce a plătit pentru acea casă în schimbul libertăţii. Pentru că din momentul în care plăteşti 2.300 de lei, iar venitul tău este de 2000 de lei, nu mai ești un om liber, ești un om captiv acelui credit. Este ca și cum ai fi într-o închisoare a datornicilor, atâta doar că nu este cu ziduri, este una care are ziduri financiare.

Și, în consecință, trebuie corectată această confuzie care a fost introdusă în opinia publică conform căreia banca, săraca, pierde și banca face un cadou în felul acesta. Nu pierde nimic banca, pentru că primește o valoare: casa aceea. Nu se întâmplă decât un singur lucru: se echilibrează pierderile. Pentru că este vorba despre un contract care oricum are probleme și care oricum la un moment dat va fi executat silit, care va duce oricum la luarea acelei case fie de către adjudecatar la licitație, fie de către bancă în contul creanței, care va fi după aceea urmată de vânzarea la un colector de creanțe. Este un contract nu doar în criză, este un contract în situație patologică și, în astfel de situații, trebuie să faci în așa fel încât ambele părţi, dacă nu pot să câştige amândouă, măcar să împartă riscurile, pagubele. Asta înseamnă împărţirea poverii: este o modalitate care pare să fie un pic cam frustă, dar este o modalitate foarte eficientă de împărţire a poverii.

De aceea, să ştiţi că eu nu mă aştept la o avalanșă enormă de astfel de cereri, pentru că românul nu este chiar atât de iresponsabil precum îl consideră sistemul bancar. Probabil că vor fi 20.000 de astfel de cereri într-un an. Omul, pentru că este responsabil, va vrea să obțină o reducere a poverii, în așa fel încât să plătească încă 20 de ani de acum încolo, dar să stea în casa lui.

Ar putea să fie o ”pierdere” pentru bancă, pe termen scurt, dar pe termen mediu și lung este un câștig, pentru că omul acela va putea să plătească în continuare 20 de ani. Și dacă o bancă în momentul de față poate să facă un profit dintr-un contract care are o dobândă de 3% peste EURIBOR, de ce n-ar putea să facă profit dintr-un contract care are inițial o dobândă de 12% peste EURIBOR, la care face banca o reducere de 30-50%?

Din punct de vedere economic este absurd să consideri că vor fi atât de multe pierderi încât cel puțin o bancă, după cum spun cei de la Banca Națională, va da faliment. Mai mult decât atât, au declarat că pierderile nu sunt doar de 2-4 miliarde, cum spunea un funcționar de la Banca Națională acum trei săptămâni, ci în realitate pierderile vor fi de 10 miliarde de euro. Asta înseamnă practic totalul creditelor ipotecare și imobiliare care s-au luat în România. Și nici n-ar fi o pierdere, pentru că dacă ar fi ca băncile să ia toate casele în contul creanței (sunt vreo 500.000 de credite) ar însemna ca sistemul bancar să devină proprietarul României.

De ce sunt aşa înverşunaţi bancherii?

Pentru că legea asta le devoalează toate greşelile de management şi toate fraudele pe care le-au făcut în toţi aceşti ani de zile. E o lege simplă, are doar 12 articole care se întind pe vreo 3 pagini.

Nu credeți că are anumite puncte slabe? În SUA au condiții foarte dure, de exemplu, iar în Spania…

În SUA, legea spune așa: ai o ipotecă pe casă, indiferent că te execută banca sau îi dai tu băncii de bunăvoie în contul creanței acea casă, casa este suficientă pentru a acoperi întreaga datorie. Ieși din casă și ești un om liber și poți sta cu chirie. Și după alți doi trei ani, poți face un alt credit, dar cu condițiile actuale ale pieței.

Iar în Spania, există o rezoluție a Parlamentului European din 8 octombrie 2015 care spune: modelul spaniol este greşit. Singurul avantaj al legii spaniole este că există. E atât de greșit, încât deși există 700.000 de oameni numai în 2014 care au fost evacuați, nu au putut să beneficieze de darea în plată decât 1.200 de persoane, la un număr de 12.000 de cereri. De ce? Pentru că s-au stabilit niște plafoane.

La noi a apărut recent o știre potrivit căreia președintele va retrimite legea și va impune un plafon de 250.000 de euro…

Vreo două săptămâni încontinuu a fost o referire obsedantă la suma de 150.000 de euro, care este luată din modelul spaniol. Abia ieri-alaltăieri a apărut povestea cu plafonul de 250.000 de euro. De ce plafonul, însă, este greșit? Gândiți-vă la următoarea situație: poliţistul nostru care a luat o casă, o garsonieră pricăjită cu 60.000 de euro acum 6-7 ani a avut 60.000 de euro datorie până acum un an de zile. La ora actuală are 150.000 de euro datorie și peste un an va avea 175.000 de euro datorie. De ce? Pentru că acea creanță crește în mod progresiv cu penalitățile.

Deci ar trebui luat ca plafon creditul inițial?

Nici măcar. Pentru că acel credit este deja depăşit de penalităţi. Ca să nu mai vorbim de următorul lucru: care este diferenţa dintre unul care are o datorie de 150.000 de euro, pe de o parte, şi unul care are o datorie de 400.000 de euro, pe de altă parte. Este sărac cel cu datorie de 150.000 de euro? Este cel cu datorie de 400.000 de euro bogat? Pentru că şi cel care are de dat 400.000 de euro la bancă are o casă care valorează 150.000 de euro, precum celălalt are una care valorează 60.000. Din punctul acesta de vedere nu există decât o singură diferenţă: unul este mai puţin îndatorat decât celălalt. Şi atât. Iar atât legislaţia europeană, cât şi constituţia noastră interzice să faci astfel de discriminări între persoane care sunt în exact aceeași situație. Amândouă persoanele despre care vorbim sunt datornici. Iar după ce li se execută fiecăruia casa, nu devin amândoi ”homeleși”? Și cel cu datoria mai mare nu rămâne cu o povară mai mare de plătit, în continuare?

Sunt absolut iritat de chestiunea asta: că să facem legea să fie aplicabilă cazurilor sociale și că legea nu e bună pentru că nu face segregarea între bogați și săraci. Păi suntem în 2015 în Uniunea Europeană sau suntem în 1950 pe vremea Cominternului? Astea sunt argumente prostești.

Legislația protecției consumatorilor nu este o legislație de protecție socială.

Dumneavoastră îi mai încurajați pe români să ia credite acum?

Nu. Deloc. Eu spun că românul, mai ales atunci când este vorba de credite de nevoi personale, ar trebui să fie extrem de atent. Părerea mea este că este absolut iresponsabil din partea domnului Mugur Isărescu să le spună românilor «Luați acum credite, că acum sunt ieftine, la anul s-ar putea să se scumpească».

Credite nu iei decât în condiții cu totul și cu totul excepționale. Nu ai spre exemplu toți banii la dispoziție pentru a-ți cumpăra o casă care îți place și pe care ți-o dorești de nu știu câtă vreme sau nu ai suficienți bani pentru a-ți ține copilul la studii. Orice situație de acest gen excepțional. Până la urmă creditul nu este o situație normală. La fel ca și medicamentul, creditul îl iei atunci când ai nevoie de el, nu pentru a-l consuma ca pe cârnați. Așa cum medicamentele, alcoolul și țigările nu sunt obiect de reclamă, nici creditele nu trebuie să fie obiect de reclamă. Aşadar, creditul nu e un bun de consum.

Ce faci când iei un credit? Te joci de-a călătoria în timp. Iei nişte venituri din viitor care sunt banii pe care urmează ca tu să îi încasezi timp de 20-25 de ani şi îi aduci în prezent, urmând ca după aceea, 20 de ani de acum încolo să fie legat de banca aceea. De ce ai face mereu acest gest?

Şi totuși, în ultimă situaţie, românul care dorește să ia un credit, ce trebuie să facă? Să ia un avocat cu care să meargă la bancă?

Da, absolut. Omul trebuie în sfârşit să înţeleagă că are la dispoziţie un timp de 15 zile în care să reflecteze și să nu mai ia orice fel de credit, fără să se uite cu foarte mare atenție. Tocmai pentru că unele contracte sunt ininteligibile trebuie să îți iei timp. Dacă nu poți să îți iei un avocat, poți oricum să mergi la notar, că notarul este cel care va face un contract de ipotecă și să îl spui: „Domnule, vreau să știu ce semnez aici“.

Plus că ce nu știe poporul nostru este că banca are obligaţia de consiliere. Ea trebuie să explice în ce constă, spre exemplu, riscul valutar, sau în ce constă această formulă de dobândă care este scrisă cu permutări, integrale etc. În momentul în care închei un astfel de contract, nu intri într-o partidă de poker. Tu intri într-un contract pe 25 de ani şi trebuie să ştii cu exactitate care este întinderea riscurilor pe care ţi le asumi şi magnitudinea obligaţiilor pe care le semnezi. Şi din punctul acesta de vedere vă spun că contractul de credit este unul comutativ. Ceea ce înseamnă că părţile ştiu de la început care sunt obligaţiile sau pot şti prin eforturi minime. Acestea sunt determinate (ştiu că am de plătit o dobândă fixă de 10% timp de 25 de ani) sau determinabile (am o dobândă variabilă, dar care variază în funcţie de indici publici şi transparenţi care nu depinde de bancă: EURIBOR plus o marjă fixă). În orice condiţii în care aceste două tipuri de cifre se transformă în ceva care pare de alchimie, contractul nu mai este unul comunitativ, ci devine unul aleatoriu. Este pur şi simplu ca şi când ai juca la loto. Nu poţi face asta într-un contract pe 25 de ani şi, de aceea, banca are obligaţia să te avertizeze.

Aţi primit vreo notificare de la DNA?

Notificare nu am primit şi nici nu mă aştept, pentru că eu am făcut până acum cinci legi, iar legea asta este scrisă după studii pe care le-am întins pe mai mult de doi ani de zile.

Dar, pe de altă parte, ca orice cetăţean al României, dacă instituţiile de stat mă cheamă, voi fi acolo. De altfel, pot să vină oricând şi cei de la Fisc şi oricine vrea să facă verificări pentru că, aşa cum le-am spus domnilor care critică această lege şi critică de altfel toată activitatea mea, eu sunt invulnerabil, din cauză că nu am niciun schelet în dulap. Tot ceea ce am încasat a fost din avocatură, din activitatea de practician în insolvenţă şi din activitatea de profesor universitar. Şi atât.

Eu nu apăr bănci din poziţia de vice-guvernator al Băncii Naţionale, nici nu iau credite cu dobânzi preferenţiale din poziţia de vice-guvernator al Băncii Naţionale, nici nu fac trafic de influenţă, nici nu mă ocup cu cesiuni de drepturi litigioase, eu mă ocup cu avocatură. Şi fac bani pentru că sunt un avocat bun şi exploatez prostia şi lăcomia acestor bancheri. DNA dacă vrea să vină, eu nu am nicio problemă.

Presa s-a legat de creditele dumneavoastră. Nu era acesta un secret bancar?

Ce s-a întâmplat este foarte grav. Am început să fac sesizări. Oricum eu nu am nimic de ascuns, dar sunt lucruri pe care, de regulă, nu trebuie să le spui. Pentru că s-ar putea să atragi atenţia unor hoţi, cuiva care vrea să îţi facă rău. Am fost obligat săptămâna trecută să arăt lucrurile acestea. Repet, nu am nimic de ascuns, dar faţă de autorităţi. Am de ascuns faţă de ceilalţi, pentru că s-ar putea ca oamenii să aibă nişte idei. În momentul ăsta se pare că pot spune că sunt ţinta multor hoţi din Bucureşti. Pentru asta vor plăti cu vârf şi îndesat.

Nu am făcut sesizări penale, însă se va ajunge şi la acest lucru la un moment dat. Sunt nişte proceduri legale, cu nişte paşi de urmat, există nişte autorităţi care se ocupă cu protecţia datelor cu caracter personal. Nu mă gândesc neapărat la responsabilitate penală, ci mă gândesc la daune materiale sau morale. Deocamdată! De domnul Zamfir nu știu, că el este politician. Eu nu sunt politician și reacția mea va fi mult mai dură.

Este un război care mi-a fost declarat, încă din aprilie 2015, când s-a depus legea la Parlament. Și atunci când cineva îmi declară război, trebuie să reacționez. Și dacă mă gândesc bine, în ultimii cinci ani de zile în care toată lumea din zona de banking mi-a declarat război, eu am câștigat


Ne-ar plăcea să aflăm ce crezi despre cele de mai sus...

bookmark icon